Preascumpă măicuță,

Mă străduiesc să plac Lui Dumnezeu și cred că mereu trebuie să binecuvântăm că mai avem o zi de pocaință pentru cele mai neînsemnate greșeli ale noastre. De fiecare dată, la rugăciune, pe lângă canon, încerc să împărtășesc cu Dumnezeu și nu doar să mulțumesc pentru Voia Sa pe care o face cu mine, păcătoasa, în fiecare zi, ci să Îi cer să pună iertare în inima mea, să reverse har asupra mea și să nu uit de El în tot locul.

Urăsc păcatul curviei și simt că nimeni nu m-ar înțelege. Mă îngrozesc dorințele de desfrânare ale băieților care își văd doar această poftă ca pe ceva normal sau ca pe o joacă și nu un păcat al uciderii dragostei, si mă doare sufletul, cu multă milă când văd cât de multă poftă se ascunde în suflete făra dorință de pocăință. De ce nu mai există bărbați care să își stăpânească aceste impulsuri pentru curăția lor, pentru Dumnezeu? Știu, sunt multe suflete rănite și mai știu că în unii desfrânați, se ascunde tânjirea după dragoste, după statornicie, de multe ori am observat asta. Doar că majoritatea preferă plăcerea, comoditatea și fuga, decât să lupte cu ei înșisi, să își elibereze conștiința. Și de aceea fug, fug de o fată dacă nu îi oferă ce vor. Fug de ei înșisi. Nu judec, de vreme ce ei nu cunosc dragostea lui Dumnezeu pentru ei, rușinea păcatului nu îi zdrobește în inimă, e greu.

Mă rog să mă ajute, Dumnezeu, să iubesc ca El.

Am întâlnit băieți cărora le-am dat timp să mă vadă, să mă cunoască, m-am rugat pentru sufletul lor în tot acel timp, doar că majoritatea caută să aibă o viață sexuală, iar când descoperă principiile unei fete credincioase, dau înapoi. Iar eu am zis „NU!” Totul pănă la păcat, nu sunt împotriva iubirii, sunt împotriva păcatului, a iubirii egoiste. Căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu, de ce să nu lupți să primești cunună după căsătorie. Să te bucuri că devii Împărăteasă prin Taină. Sunt bucuriile și darurile cele mai scumpe ale nunții, daruri nemateriale, prețioase, pentru viața veșnică.

Cred că putem iubi un suflet întru Hristos, fară să implicăm o relație sexuală până la căsătorie. Dar cum să faci asta în ziua de azi, când pănă și băieților din Biserică nu li se mai pare normal, ci absurd și exagerat, să fii curat până la căsătorie și să duci o viață creștină? E greu să găsești un băiat credincios și cu atât mai puțin necredincios care să accepte, să primească ideea că îl iubești ca o credincioasă. Sunt puține fete cuminți, serioase, și pentru că sunt atât de puține, nu sunt uimiți, pentru că le este mai ușor să meargă la alta care să le ofere ce caută, căci sunt destule. Și fetele au vină, poate uneori mai multă, că se dăruiesc, se lasă amăgite. Dacă fata ar spune „Nu!” și ar învăța că a pierde un băiat, ce nu te vrea pentru suflet, pentru ceea ce ești tu, altfel ar fi fost.

Nu vreau să credeți că judec, rămân uimită că suntem creștini doar cu locul din biserică, cu numele, că stam la slujba fară să trăim bucuria Nașterii, Învierii, sau cel puțin șansa de pocăință, și că până și în spatele băieților credincioși din Biserică, nu există luptă, curajul pentru înfrânare, pentru biruința impulsurilor, pocăință, ci o mască a Evlaviei, minciună, egoism și dorința doar de a avea o prietenă pentru împlinirea dorințelor și a poftelor, doar ca să fie, si nu pentru bucuria de a împartăși, de a ne bucura că există un alt suflet.

Nu caut un soț ideal, caut un tovarăș de viață, dar înainte de asta caut Împărăția lui Dumnezeu, și în El îmi pun nădejea.
Întrebarea mea e dacă până și într-un băiat credincios din Biserică, e greu să crezi, cum să mai cred că există și un băiat care dorește o familie creștină care respectă poruncile? Cum? Când toți spun „nu mai există, e imposibil, nu mai sunt vremurile acelea”... Am ajuns atât de bolnavi și orbi, încat sacrificăm totul de dragul trupului.

Dar de fiecare dată când mă gândesc la sacrificiul omului și la efortul lui pentru îndestulare și plăcere nu judec, căci, mă gândesc că și diavolul în spatele lui face mult efort și sacrificiu să bage un om în iad și când cuget la asta mă cuprinde mila de orice suflet, căci este luptat de cel rău. Și atâta timp cât mai am milă, mă bucur, când pierd mila, înseamnă că nu am pocăință și iară am greșit cu ceva. Când pierdem mila devenim răi. Dumnezeu are multă milă, dacă nu ne-ar fi dat milă, am fi fost ca niște fiare sălbatice rănite.

O prietenă îmi spunea că „rar vei întâlni un băiat care să nu îți facă propuneri poftitoare”, „un băiat de care vrei tu, se găsește poate la mănăstire”. Aud atât de mult fraza aceasta că „nu există băiat în ziua de azi care dorește o familie creștină” și cei care sunt creștini practicanți băieți, mi se par învăluiți de pretenții exterioare, de imagine, vor fete frumoase la exterior, cu statut social, carieră, încât încep să cred că e greu să fii aleasă pentru suflet, pentru ceea ce ești, pentru simplitate. Ci sunt impresionați doar de ceea ce văd fizic, nu de ceea ce ești. Iar aici nu mai pot avea milă, ci demnitate, căci nu vreau să fiu dorită pentru trup. Dar inima mea nu vrea să creadă această realitate, ci să am credință, să Îl iubesc și mai mult pe Dumnezeu și să creadă în această taină a credinței. I-am spus că prefer să fiu cinstită lui Dumnezeu, să mă rog, să iubesc curăția și că Îl las pe El să faca Voia Sa cu mine, indiferent de multe încercari, de băieții pe care Îi pune Dumnezeu în cale, să îi privesc ca pe o binecuvântare și să îi pomenesc la rugăciune.

Cu duioșie,
Iuliana