Sărut mâna, Maică!

Sunt o tânără de 27 de ani logodită cu un bărbat de 39 de ani, divorțat. Este un om nemaipomenit, pe care îl iubesc și mă
iubește. Ne-am jurat unul altuia că ne vom iubi și că vom face totul unul pentru celălalt pentru a fi fericiți!

Un singur obstacol văd între noi: faptul că eu iubesc Biserica, îmi place să asist la slujbele ei, să mă spovedesc și să mă
împărtășesc regulat. El este mai rece, mai indiferent la cele ale credinței. Mi-a spus însă că nu îl deranjează, ba chiar că nu îl va deranja
niciodată faptul că soția lui merge în duminici și sărbători la biserica, că nu îmi va jigni principiile și nu va încerca să mă oprească... cu condiția ca nici eu să nu încerc să-l convertesc cu forța.
Am obținut de la el promisiunea că va merge cu mine la biserică de două ori pe an (de Paște și de Crăciun); a înțeles faptul că
nu vreau să ne cunoaștem trupește până la cununia religioasă, ba chiar că nu îmi va cere să avem relații intime sâmbăta seara
sau în Săptămâna Patimilor sau înainte de sărbătoarea Crăciunului. Precizez că într-o lume atât de haotică, mi se pare
un lucru de apreciat faptul că a dat dovadă de înțelegere. Întotdeauna mi-am dorit un soț credincios cu care să pot întemeia o familie
creștină. Dar cand m-am îndrăgostit de N, nu am considerat că trebuie să renunț la dragostea noastră din cauza acestui criteriu.
Vreau să vă adresez următoarea întrebare: fac un lucru bun acceptând să mă căsătoresc cu el? Vom fi fericiți? Mă voi mântui alături de N?

P.S. Nu-l învinovățesc pentru răceala lui față de cele sfinte. Nu a studiat religia în școală și nici familia lui nu este foarte religioasă.
În așteptarea unui răspuns, vă mulțumesc anticipat.
Cu dragoste și respect.

L