Dragă fetițo-din-fetița-care-eram (și din femeia care sunt),

Iartă-mă pentru lunga și neanunțata absență. Nici nu-mi amintesc când am vorbit cu tine ultima dată, oricum, au trecut ani buni de atunci. Să știi că nu te-am neglijat intenționat, ci mi-au luat-o evenimentele înainte într-așa un fel derutant, încât m-am pierdut de tine pe undeva. Mi-a fost greu fără tine și fără lumea doar de noi știută în care… ne ascundeam. Dar mă bucur că m-am întors și, într-adevăr, cred că drumul spre tine va coincide cu drumul spre un mult-căutatul „acasă”. Știi, e ciudat să vorbesc cu tine… și nu e. Tu și eu nu suntem una, chiar dacă așa pare. E, mai degrabă, un soi de simbioză între noi. Pe tine nici măcar nu te cheamă Mihaela. Cu ani în urmă te numeai Candy, după un personaj de desene animate, din primele desene animate japoneze ajunse la noi după 90… o fetiță cu codițe blonde, crescută într-un orfelinat, care iubea un copac și animalele și care se furișa noaptea pe geam cu ajutorul unei frânghii cu un băț la capăt, pe care o prindea de copac (îți amintești câte aniversări l-am rugat pe tata să ne facă frânghia cadou? Până la urmă am improvizat ceva dintr-un cordon de-al mamei și ne „antrenam” pe caisul din curte, așteptând la infinit ziua în care o să cobori așa de la etajul trei. Când, nu demult, vecinii au tăiat mărul cel bătrân de sub geamul nostru, parcă a mai căzut ceva de pe lista de posibilități… iar acum, vezi bine, stăm puțin mai sus cu nici urmă de copac împrejur…).
Ne înțelegeam bine, noi două. Erai și „dură”/„bătăioasă” și sensibilă. Și ce-mi plăcea cel mai mult era că făceai tot ce eu nu puteam să fac. Erai atât de liberă și aveai „voie” (bleah, nici acum nu-mi place exprimarea asta cu „voia”!) orice. Aveai o lume secretă în care totul se rezolva, toate contradicțiile își găseau explicații și, mai ales, te puteai desfășura cum îți doreai tu. Îți amintești, de exemplu, la școală? Când „trebuia” să stau în bancă, dar tu făceai o magie și plecam în zbor cu bancă cu tot, eu nu mai eram acolo, de fapt… dar nimeni nu știa asta, doar noi; „doamna” mă mai întreba câteodată de ce zâmbeam în gol, dar știi bine că țineam secretul. Sau bradul nostru de Crăciun… atât se mai bucura tata când cumpăra, an de an, bradul… și tocmai de asta niciodată n-am putut să-i spun să nu-l mai ia, să-i spun că mi-era milă de copacul ăla tăiat de la locul lui pentru un moft al nostru, să-i spun că mi se părea întotdeauna mai frumos fără globuri decât cu ele sau că fiecare lovitură de ciocan, atunci când monta stativul (și mă punea să-l ajut) mi se ducea până în creier (și știi că-mi amintesc și acum senzația trunchiului rece în mână, iar eu zâmbeam tatii și, în mine, rugam copacul să ne ierte). Și noaptea, când toți adormeau, plângeam. Și atunci tu, fetița mea interioară, m-ai învățat un truc… mi-ai zis că e același brad, de fapt, care vine an de an în alt „corp”. Nu a rezolvat plânsul, dar a fost o „explicație” care m-a ajutat să mă „împac” cu momentul la vremea respectivă. Mulțumesc. Îmi mai amintesc că erai bună și că prețuiai tot ce te înconjura. De exemplu, nu puteai să mă lași să aleg ceva pe criteriul estetic… ba dimpotrivă, era suficient ca altcineva să zică despre o jucărie că e „urâtă”, ca tu să o „aperi” și să mă faci să o iau sub „ocrotirea” mea. Chiar dacă nu-ți plăceau unele haine din dulapul nostru, îți era imposibil să le refuzi prezența acolo, pentru că asta echivala, pentru tine, cu a le respinge și a declara că-s nefolositoare sau urâte… ori tu n-ai fi făcut asta, n-ai fi jignit nici măcar „sentimentele” unei… fuste. Când mama trântea uși, tu le cereai iertare, îți amintești? Te atașai de lucruri și tare mai sufereai când ni se arunca ceva „vechi/urât/stricat”. De flori sau animale nu mai spun… și știi că și acum mi-a ramas de la tine aceeași simpatie pentru cele mai „urâțele”, mai slabe și mai fără șanse jivine? Dar cel mai mult îmi amintesc de tine când țipa mama. Sau când ne lovea sau când ne învinuia aiurea de diverse. Sau când nu ne lăsa să fac ce voiam. Atunci tu sufereai împreună cu mine, dar erai și „răzbunarea” mea; în libertatea ta absolută, sfidai tot ce nu puteam eu. Și deși plângeam, nu mai eram în plânsul meu și nici sub ploaia de agresivitate care venea, ci undeva în afară, într-o lume plină de bucurie și de prieteni imaginari care ne susțineau. Și știam atunci că sunt liberă și iubită prin tine, că orice mi-ar face oricine, nu vor putea să ajungă la tine și la ceea ce trăiam prin tine… și asta îmi dădea satisfacție și mă făcea să trec prin lume cu o oarecare detașare. De fapt, nici măcar nu va bănui cineva că ești acolo, în mine. Pentru că am să te ascund, mi-am zis. O să ne ascundem împreună și voi fi exact ca atunci când țipa mama: doar o „carcasă” prezentă acolo unde „trebuie” să fiu, prin și pe lângă care se scurge tot. Atât vreau eu să ofer „lumii”, pe tine nu, tu să rămâi mereu copilul bun într-o lume ideală. Și așa a fost… am vrut, cred, să-ți „întorc serviciul” pe care mi l-ai făcut ani buni, când mă ajutai să „rezist”, protejându-te de o lume în care nu ai fi avut cum să te potrivești în inocența ta. Dar a fost o capcană, știi? O perioadă a mers, chiar destul de eficient. Simțeam că tot ceea ce fac, fac pentru că „asta se cere” de la mine. Aveam grijă să împlinesc așteptările, dar nu-mi găseam nicio bucurie în asta, eram perfect, perfect detașată și nimic din ceea ce făceam nu simțeam că ajungea la ceea ce ne doream. Însă nimeni nu bănuia nimic, carcasa funcționa în parametri optimi, iar eu eram undeva în afara ei, prin tine. Dar într-o zi am început să obosesc… și să pierd tot mai des drumul spre tine și spre lumea noastră perfectă. Până într-o zi când l-am pierdut de tot… și atunci eu am devenit carcasa. Mi-era dor de tine și de lumea aia curată, dar am încercat să-mi umplu golul dinăuntru în toate felurile posibile. S-a acumulat, astfel, mult gunoi în carcasă… și au început să apară scurtcircuitări. Cei din jur se mirau, de ce s-a defectat mașinăria care a mers atât de bine până atunci. Și încă nu s-a dus tot, dragă fetiță. Dar s-a întâmplat o minune: în carcasa plină de mizerii, a venit, într-o zi, Domnul. Îți amintești că ne rugam Lui, nu? Ei, despre asta vreau să-ți povestesc: despre o descoperire absolut minunată pe care trebuie s-o știi și tu: lumea aia frumoasă și bună la care visam noi… chiar există, chiar este în noi. Nu e chiar cum ne-o imaginam noi, pentru că e a Lui, nu rodul imaginației noastre, ca cea prin care ne refugiam noi. Dar e reală și e acolo, numai și numai cu El, care ne iubeste, copil drag. Și să știi că aveam, într-un fel, dreptate, în încercările noastre de „a nu fi aici”: noi suntem în lume, dar nu ai lumii, spune El. Să-i dați Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce-i al Lui.
Dragă fetițo, iar am venit să te „protejez”, dar, de data asta, altfel. Vreau să-ți spun că-mi pare rău pentru ce ai trăit, îmi pare rău pentru durerea ta, a noastră. Și că am găsit locul ăla fain și sigur de care ai nevoie, dar, pentru asta, va trebui să renunțăm la lumea fantastică și la „explicațiile” ei magice. A fost ceva bun la vremea ei, fără ea sunt sigură că nu m-aș fi putut bucura de copilarie așa cum am făcut-o, dar nu e o soluție pe termen lung, nu una sănătoasă. Vreau să te încredințez Lui și pe tine, draga mea, după cum ne invită în fiecare duminică… „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”. Mai vreau să-ți mai spun că „în lume” pot fi și experiențe bune… și alea sunt cele care țin de oameni frumoși, de oamenii Lui, cu care mi-ar plăcea să faci cunoștință. Și tot la fel de mult mi-ar plăcea să mai vorbești, măcar din când în când, cu băieții mei. Au nevoie de asta și eu la fel, crede-mă. Nu mai e nevoie să te ascunzi. Între timp am terminat și cu școala, brad facem unul artificial și nimeni nu mai țipă la mine.
…în interiorul meu, vreau să te regăsesc, să-ți dau locul care ți se cuvine în mine și în relațiile mele cu ceilalti și cu Domnul. Cred că ne-am bucura amândouă, ce zici?
Te imbratisez și te astept cu drag,
Mihaela
PS: Aaa, încă ceva… mi-ar plăcea să te cheme de-acum tot Mihaela… să-ți primești și tu numele înapoi, ca un mic semn că ți-ai acceptat identitatea, ce zici?