Sărut mâna, Maică…
E în mine o putere uriașă, rea, urâtă și când se manifestă mă stăpânește în totalitate. Izvorăște din adâncul ființei mele. Acum am înțeles că imediat apare DUREREA și când apare, eu nu cobor cu Domnul în mine, merg cu Domnul doar până la intrare și mă opresc acolo. Punct. Apoi, caut mângâiere la agresorul meu ori la victima mea... Durerea e atât de copleșitoare încât vreau să treacă repede, alerg la oameni, uit de Dumnezeu în momentul durerii și astfel totul se petrece numai la suprafata. Simt că dacă aș coborî cu Dumnezeu în acea durere, aș avea de înfruntat monștrii și mizerii de nedescris și îmi este teamă de ceea ce aș descoperi... De aceea aleg să rămân doar la suprafața durerii. Nu am răbdare, nici curaj să văd ce se află dincolo de durere, mă opresc în prag, la intrare, și acolo Îl las pe Domnul de mână.
Dacă disec cu cineva starea în care mă găsesc, într-adevăr, mă liniștesc însă doar pentru moment, până la următoarea ivire a întunericului din prăpastie. Chiar dacă malurile inimii mele se limpezesc, adâncurile rămân tot tulburi.
După ce se restabilește echilibrul la suprafață, iar îmi amintesc de Dumnezeu. Deci nu striga la Domnul în timp ce…, ci înainte sau după. Și uite așa, de fiecare dată Îl părăsesc pe Domnul la ușa inimii mele. Nu am răbdare să intru împreună cu Domnul și să caut adevărata vindecare pentru că ar fi un process îndelungat iar eu, pe moment, vreau să scap repede. Fără El, prăpastia se adâncește, răul mocnește, durerea e tot mai grea iar boala pătrunde prin toate celulele mele...
Măicuță, am mai înțeles că simt plăcere atunci când agresez verbal, îmi face plăcere să fiu agresorul. E o răcorire, exact așa cum ați spus într-o conferință despre acea femeie de pe stradă pe care a bătut o bărbatul „dar măcar s-a răcorit!”. Toate apucăturile mele, toate săgețile îndreptate către mama și prietenul meu, toate puterile urâte ale sufletului sunt numai și numai pentru plăcere… Dar cu ce preț? Cu prețul durerii pentru că îndată după „răcorire” apare durerea... Plăcerea mea se sfârșește în durere. Și odată cu această durere, simt că se deschid în mine toate brațele neamului meu. Gânduri, emoții, stări, boli zdravene care există în mine ca alarmă și ca moștenire... Dacă aș merge cu Domnul pe firul durerii, aș ajunge la sursa ei, aș înfrunta și aș „vedea” ceea ce acum nu îndrăznesc din lașitate…
Iertați-mă, sper că am fost coerentă în exprimare…
Cu durere, DR