Sărut-mâna, Maică!
TEMA SESIUNII 7
Aș vrea să scriu despre anexele sesiunii și sunt convinsă că acum ceva timp aș fi înșiruit zeci de pagini numai pe subiectul durerii și al suferinței.
Am citit despre suferință, și totuși îmi vine să vorbesc numai de bucurie! Și să vă împărtășesc tot ce am trăit alături de Domnul de când m-am pus pe un făgaș normal, de când sunt iar aproape de duhovnic, mă țin de rugăciune, trăiesc conștient fiecare zi și încerc să fug de surogate. Doamne, ce MINUNE!!! Ce minune că fiecare zi e o minune!!!
Cea mai mare durere cu care rămăsesem în urma experienței respective era că nu voi mai fi niciodată aceeași, că păcatul m-a mutilat într-un asemenea hal încât și dacă mă voi mântui prin pocăință, în esență voi rămâne invalidă pentru tot restul vieții. Inclusiv în veșnicie. Niciodată nu voi mai fi curată. Niciodată nu voi mai putea sta înaintea Domnului decât cu sentimentul unei dezamăgiri profunde, cu sentimentul că nu mai am ce să Îi ofer, că sunt doar un gunoi, o caricatură de om, o mizerie. Am știut mereu că păcatele de care trebuie să ne ferim cel mai mult sunt cele din sfera desfrânării. Instinctiv, de când eram un copil am știut asta. Lucrul minunat însă e altul: am descoperit că dacă mă voi lamenta o viață întreagă că m-am întinat și că nu voi mai fi niciodată cea care am fost risc să cad iar în depresie, să mă învârt efectiv în jurul cozii, agățându-mă de o imposibilitate. Sau să ajung la o asemenea deznădejde încât mă voi arunca în păcat chiar până la capăt. Timpul nu poate fi dat înapoi, oricât aș vrea. Ce am făcut, am făcut, dar se poate ca de acum înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu se mai repete. Și răspunsul care a venit de la Domnul a fost că DA, nu voi mai fi niciodată aceeași, dar nici nu trebuie fiindcă El vrea să mă facă o altă persoană, să mă înnoiască, să modeleze poate ceva mai bun decât a fost vreodată, cu atât mai mult cu cât acum am gustat amărăciunea și știu să mă feresc mai bine. DA, DOAMNE, ACCEPT CĂ NU SE MAI POATE SĂ MAI FIU ACEEAȘI și nu vreau să mă mai gândesc în mod obsesiv la asta! Vreau să mă pun în mâinile Tale ca să poți face ceea ce vrei din mine de acum înainte! Ah, Maică, părintele mi-a mai spus ceva care m-a smerit puțin, adică m-a ajutat să intru în mine cu mai multă onestitate. Mi-a spus să Îi mulțumesc Domnului mereu că m-a ținut să nu cad mai rău – pentru că situația putea fi cu muuuult mai groaznică! – să-I dau slavă pentru asta. Punând apoi lucrurile cap la cap, chiar m-am „trezit” dând slavă lui Dumnezeu și am realizat că dacă era după mine, cădeam într-un hal fără de hal. Undeva în adâncul ființei mele am reușit să asimilez acest adevăr, fără să mă mai întristez peste măsură sau să cad în disperare. Ba chiar să mai și mulțumesc pe deasupra că, deși sunt atât de rea și nevrednică, El lucrează și vrea cu orice chip să mă vindece.
Ei, și acum întorcându-mă la minunile mele... viața asta nu e cum o credeam eu. Și cred că viața nu ni se pare frumoasă fiindcă mereu visăm și avem așteptări ca lucrurile să iasă într-un anume fel, CUM VREM NOI, în loc să le primim pe toate din mâna lui Dumnezeu așa cum sunt, fără pretenții! Astăzi realizez că nu am pentru ce să-L iert pe Dumnezeu (cândva, credeam asta, eram revoltată pe El) și în inima mea cântă parcă o doxologie continuă, o recunoștință fără de margini pentru Dumnezeul care mi-a dăruit si suferința și bucuria numai spre binele meu!!!
Doamne, Îți mulțumesc pentru părinții mei... Îi iert pentru toate greșelile pe care le-au făcut și îi iubesc, așa cum de fapt i-am iubit mereu. Îți mulțumesc că prin părinții mei, prin strictețea lor, prin mediul și modul în care m-au crescut, m-au ținut atât de departe de mizeria și răutatea lumii. Datorită lor am fost un copil cu mintea curată până la 17-18 ani, datorită lor nu am cunoscut până atunci lucruri întinate, nici măcar la nivel mental. Și chiar dacă acum am greșit, m-am murdărit, m-am întinat, am bucuria că am avut o copilărie curată și lipsită de genul de suferință pe care îl văd azi la adolescenți. Datorită lor nu am făcut multe greșeli. Datorită lor exist. Datorită lor am căpătat multe binecuvântări și nu degeaba mai zice tatăl meu: Vezi, dacă ai asculta mai des de noi... Cât de mare e ascultarea față de părinți, câtă bucurie aduce! Și cât e de ușoară! Doar vrășmașul ne face să credem că e grea, doar el ne insuflă gânduri de mândrie cum că „știm noi mai bine” și că „de ce să se bage părinții în viața mea?”. Nu e greu nici să renunțăm la mici mofturi și pretenții pentru a le face pe plac și culmea e că tot noi simțim pace și bucurie. Și cea mai mare fericire pe care o am față de părinți este că nu mai vreau să mai fie în niciun fel! Mereu mi-am dorit să mă înțeleagă mai bine, să fi făcut sau să facă lucrurile într-un anume fel, să se fi lăsat sau să se lase de cutare lucru, să se fi purtat sau să se poarte într-un anume mod... pe scurt, să fie altfel de cum sunt. Doamne al meu, ce ÎNȘELARE! Credeam că așa ne-am fi putut înțelege și iubi mai mult, dar acum pricep că adevărata iubire o simțim atunci când nu mai dorim ca ceilalți să se schimbe. Îi iubesc pe părinții mei așa cum sunt si singurul lucru pe care l-aș dori ar fi să Te cunoască pe Tine. În rest, acum știu să mă bucur de ei, să mă bucur de faptul că există în viața mea, cu calități și defecte, cu lucruri bune și greșeli și realizez că eu, de aș fi fost în locul lor, aș fi făcut greșeli mult mai mari! Vreau să ne bucurăm unii de alții, să trăim în pace. Mă rog Domnului să îi ajute în toate fiindcă multe au făcut pentru mine, iar greșelile pe care le-au săvârșit au fost din prea multă dragoste, dintr-o dragoste prost înțeleasă, din hiper-protectivitate, din teamă că aș putea păți ceva rău sau pentru că nu L-au cunoscut pe El. Îmi dau seama acum cât au suferit, câte sacrificii au făcut. De ce noi copiii mereu avem impresia că părinții TREBUIE să fie PERFECȚI??? E adevărat, cât suntem mici și nu înțelegem, e normal să vedem lucrurile așa. Pentru un copil, mama și tata sunt centrul universului, mult timp singurul univers pe care îl cunoaște. Dar de ce atunci când creștem nu vrem să ne revizuim atitudinea cu una mai matură și să înțelegem că și ei sunt OAMENI, că au dreptul să greșească și că nici noi nu am fi fost mai buni dacă eram în locul dânșilor? Mulți oameni nu pot să-și ierte niciodată părinții, nici măcar atunci când ei înșisi devin părinți și săvârșesc aceleași greșeli. Pentru fiecare dintre noi, părinții, buni sau răi, sunt cel mai prețios lucru pe care îl avem, iar pentru părinți, copiii sunt cel mai prețios dar pe care îl primesc de la Dumnezeu.
Am trăit în rugăciune un alt adevăr dureros: am păcatuit mult fiindcă am refuzat Bucuria (pe motiv că: nu pot, nu merit, nu trebuie... și alte aberații). Refuzând bucuria, am căutat-o inconștient în senzațiile pe care le dă păcatul și care la prima vedere pot umple golurile din noi. De fiecare dată când alunecam în deprimare, tristețe pătimașă, simțeam nevoia să păcătuiesc în vreun fel... chiar și numai torturându-mă cu gânduri sinistre. Lovindu-mă fizic. Sau, ulterior, în brațele cuiva care îmi dădea sentimentul că valorez ceva, că nu sunt chiar un gunoi cum mă simțeam eu, că sunt iubită. Dar acea refugiere însemna păcat fiindcă mereu se ajungea la vreo formă sau alta de desfrânare. Și confundam păcatul, senzațiile... cu dragostea... Plângeam, îmi doream să nu se mai repete, dar cu proxima ocazie se întâmpla același lucru. Trebuia să păcătuiesc chiar și numai refugiindu-mă în mâncare și mâncând până uitam de mine. Abia când simțeam că mi-e rău, fizic, realizam că de fapt, m-am rănit, că nu am umplut niciun gol, doar am anesteziat pentru moment... pentru câteva minute sau ore și mi-am mutat atenția de pe durerea sufletului pe durerea stomacului sau a ficatului care se revoltau pentru abuz.
Viața e o bucurie când o primim așa cum este, fără pretenții ca lucrurile să se desfășoare după un anumit calapod sau după un scenariu regizat de noi de dinainte. Descoperire colosală pentru mine. Nu înțelegeam de ce eram mereu atât de dezamăgită de viață, de ce nimic nu-mi ieșea bine (cum credeam EU că era „bine”). Trăită împreună cu Domnul, viața devine o aventură fascinantă, iar durerea și bucuria nu mai par chestiuni antagonice, ci ambele căi de a ne cunoaște, de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a învăța ceva nou, de a trăi, de a fi VII. Durerea nu e așa de rea cum o credeam... nici măcar durerea pentru păcat. Ce ne-am face de nu ar exista suferința după ce păcătuim?! Doamne al meu, ne-am prăvăli CU TOȚII în iad fără să știm! Alte suferințe care ne vin sunt pentru a ne sensibiliza, pentru a ne modela, a ne ajuta să devenim mai umani. Daca m-aș fi simțit mereu puternică și dacă suferința nu m-ar fi făcut să mă simt miiiiică, mică de tot, și vulnerabilă, și neputincioasă în fața vreunei boli, sau a patimilor, sau a sentimentelor imposibil de controlat, sau a emoțiilor devastatoare, aș fi început să cred că sunt invincibilă...
Nu e zi să nu mă minunez de câte lucruri frumoase există în viața mea. Până și relațiile mele cu colegii de facultate s-au schimbat radical. Nu neapărat exterior, ci lăuntric simt ceva diferit. Fără a-mi impune, sunt mereu binevoitoare cu ei, le zâmbesc, dacă îi ajut nu trebuie să mai aștept nimic în schimb, dimpotrivă, nici nu mai vreau ceva în schimb (nici măcar banalul mulțumesc) găsesc în ei multe calități și îmi sunt dragi. Privesc la corpul meu pe care l-am urât de când mă știu, cu toate că Dumnezeu l-a creat perfect, frumos, armonios, dar eu am reușit să-l stric în multe privințe prin abuzurile mele. Privesc la el și nu mai sunt supărată că arată mai mult a corp de copil (și fiindcă la asta se adaugă și fața mea copilăroasă, adesea sunt confundată cu o adolescentă de 15-16 ani, deși am trecut de 21). Mă bucur că nu am un corp după standardele lumii de astăzi, bine „dezvoltat” și senzual, fiindcă astfel sunt ferită de ispite și există mai puține șanse ca bărbații să mă privească într-un mod păcătos. Of, Doamne, cât de mult ar fi trebuit să-Ți mulțumesc mereu pentru asta! Încerc să nu mai privesc la corpul meu ca fiind urât, ci să-l accept așa cum mi-a fost dat.
Cine a creat toate standardele astea nebunești de „frumusețe” din societatea noastră?!
Cine îndrăznește să dicteze ce e frumos și ce nu?
Și cum și când noi, mai ales fetele, am început să credem că e ceva în neregulă cu modul în care arătăm doar fiindcă nu corespundem acelor idealuri inventate de oameni?
Încerc să nu-mi mai văd trupul ca fiind păcătos, fiindcă el săracul nu mi-a cerut niciodată să păcătuiesc, mintea și sufletul meu, ambele bolnave, au vrut neapărat să păcătuiască și l-au folosit pe el sărmanul pentru a-și împlini poftele josnice.
Cât am fost copil, am crezut că nu puteam fi fericită fiindcă nu arătam într-un anume fel, de exemplu. Ce păcăleală! Acum simt că pentru fericire e nevoie, printre altele, de ceva foarte simplu, care se numește împăcare cu sine și recunoștință pentru tot ce am primit. Sunt bucuroasă pentru ce am și nu mai vreau nimic în plus. Nu mai simt nevoia să fiu ca alții, să le copiez gesturile, să fac ce le place altora doar pentru a nu mă simți exclusă. Nu mă mai simt grăbită de nimeni și de nimic să mă maturizez mai repede și nici să devin într-un anume fel, ci îmi asum liniștită propriul ritm și Îl rog pe Domnul să mă ajute să rămân mereu eu însămi, sinceră, să nu mă falsific, să nu încerc să fiu altcineva. Nu mă mai simt persecutată de Dumnezeu (da, Maică, mă simțeam uneori persecutată de EL!) că am prea multe slăbiciuni și patimi, ci gândesc că fiecare avem propria luptă, mai grea sau mai ușoară, după pronia dumnezeiască, dar niciodată mai grea decât putem duce.
Mă lamentam mereu că nu am rezistență fizică și că obosesc la cel mai mici efort, dar nu făceam nimic în direcția asta. Aș fi vrut parcă să mă nasc așa. Dar de când am mai renunțat la comoditate și lene și am început să fac sport, organismul meu reacționează bine, mă simt altfel și psihic. E așa frumos să ieși afară dimineața devreme, să alergi o oră în aerul rece, să te bucuri de senzația de libertate, să-L binecuvântezi pe Dumnezeu că te poți mișca și că ești viu... Sau să alegi să mergi zilnic mai mult pe jos, timp în care admiri copacii, florile, cerul, oamenii (care toți sunt frumoși), iarba, frunzele ce au început să îngălbenească, păsările, cățeii rătăciți și zgribuliți în ochii cărora să privești și să le zâmbești (uneori primesc niște feedback-uri de la câini încât rămân mască – unii mi-au dat niște lecții serioase de... omenie). Mă bucur că pot citi, lectura e unul dintre cele mai frumoase activități care există, mai ales că prin unele cărți Însuși Domnul ne vorbește! Mă bucur că reușesc să mai întâlnesc câte un om bun care să mă îndrume binevoitor când mă mai rătăcesc pe străduțele teribil de complicate ale orașului. Mă bucur că reușesc să zic câte un „Doamne, Iisuse...” chiar și când sute de claxoane vuiesc în jurul meu. Sau că uneori mă bucur de o neclintită pace lăuntrică, deși pe strada pe care pășesc e o gălăgie amețitoare. Mă bucur când pisica mea mă întâmpină acasă și se freacă de picioarele mele, dar, cum o știu tare ștrengară, mă bucur de ea și atunci când mă „smerește” și nu mă bagă în seamă sau nu are chef de mine. Mă bucur de floarea pe care o am în cameră, pe care o ud zilnic și căreia îi mai spun câte un cuvânt frumos sau pentru care zic slavă Domnului că a creat o asemenea frumusețe.
Simt recunoștință pentru că am comori pe care milioane de oameni din lumea asta nu le au și pe care niciodată nu m-am gândit cât de ușor le pot pierde, ORICÂND: pot respira, pot merge, mânca, alerga, învăța, munci, dormi, plânge, zâmbi, citi, cânta, asculta, vorbi... și câte altele!!! Dacă nici astea nu sunt comori... și cu a Cui putere le fac? Cu puterea lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Lui!
Îi mulțumesc Domnului pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale în ultimele luni, oameni care m-au ajutat prin cuvintele lor. Îi mulțumesc că m-a ajutat să scap de o blestemată obsesie, aceea de a mă confunda cu păcatul. De fiecare dată când cad, nu mai am acel sentiment de lipsă de control, ca și când singura soluție rămasă este să deznădăjduiesc. Simt păcatul sau patima că e în mine, e ceva ce doare, rănește, e ceva cumplit, întunecat, dar NU SUNT EU păcatul, e ceva străin de mine. E aici un paradox: recunosc că asta sunt, că păcatul e al meu, că eu l-am comis, dar totodată nu e parte din mine, nu e nici măcar ca o tumoră ce trebuie extirpată. E un intrus ce e scos în măsura în care Domnul devine tot mai prezent, tot mai viu, în măsura în care eu Îl chem mai des și Îl fac părtaș la toate, de la „nimcurile” mele de zi cu zi până la deciziile și chestiunile importante ale existenței mele.
Îi mulțumesc pentru că ușor, ușor nu mai văd viața ca un blestem. Da, mă simt dezamăgită de mine însămi, de ce am realizat până acum, de modul în care m-am comportat, de ceea ce am făcut cu talanții pe care El mi i-a dat, sunt tristă că am păcătuit atât de tare, mă doare că am căzut așa adânc, dar nu mai pot da vina pe viață pentru asta și în general pe nimic exterior. Cu atât mai puțin pe oamenii din jur. Am greșit mult, mult, mult, mult, enorm de mult, dar undeva în ființa mea exista nădejdea unei reeechilibrări, a unei re-nașteri, a unei refaceri și vindecări depline, chiar dacă asta va dura o viață întreagă, poate.
Viața cu Dumnezeu e vindecare continuă, pentru ca în continuu și greșim.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu există decât două pricini binecuvântate pentru care un creștin poate să se întristeze: sau că a păcătuit el, sau că a păcătuit aproapele. De fiecare dată când mă mai apucă vreo criză de disperare, vreo tristețe vecină cu moartea sufletească, mă retrag undeva în liniște și singurătate și încep să vorbesc cu mine. Încep să pun în balanță toate lucrurile bune și frumoase din viața mea, toate oportunitățile pe care le am, dragostea familiei, dragostea lui Hristos și a Maicii Domnului s.a... și foarte curând îmi dau seama că tristețea e neîntemeiată, e ABSURDĂ. Iar dacă sunt atât de tristă încât nu mă pot bucura în acel moment de nimic, încerc să mă rog și să pun înaintea Lui tristețea ca pe o boală de care vreau să fiu vindecată. Sau o mărturisesc înaintea Lui ca fiind efectul „bolilor” mele (adică păcatelor și patimilor), fiindcă în esență asta și este. Uneori devin nemulțumită că nu pot face tot ce aș vrea, că nu am putere și voință, alteori mă trezesc cârtind și sunt nemulțumită de anumite lucruri. Însă luându-mi răgazul să gândesc și să mă rog – deci nemaiacceptând orice gând pe care mi-l servește diavolul pe tavă – realizez că teancul înspăimântător de mare de cărți pe care îl am de învățat pentru facultate e o binecuvântare (câți tineri ar vrea să studieze și nu au posibilitatea!), că situațiile limită ne sunt date tocmai pentru a ne depăși limitele pe care credem că le avem, că orice suferință vine la pachet și cu o bucurie, dar cu cât refuzăm suferința, cu atât ne depărtăm și de bucurie.
Diavolul ne vrea triști, apatici, deprimați, nervoși, chinuiți, înspăimântați, speriați, tulburați fiindcă așa suntem vulnerabili și putem cădea mult mai ușor în cursele lui, putem păcătui mult mai ușor, alegând păcatul fie din slăbiciune, fie confundându-l cu mult dorita eliberare din temnița sufletului. Acum înțeleg: Dumnezeu nu vrea suferința omului (titlul unei cărți care m-a revoltat atât de mult acum ceva timp, încât nici nu am mai citit-o... dar este pe lista de așteptare din nou).
Nu știu cum de mă simt pe de o parte făcută bucăți din cauza unor păcate care apasă încă foarte greu asupra mea împreună cu urmările lor și în același timp mă simt mai întregită, mai conștientă ca niciodată de mine însămi, mai dornică de a trăi și de a mă elibera de surogate, de înșelare, de patimi. E ca și când aș trăi în două planuri, ca și când aș trăi simultan două realități total opuse. Sau poate că nu sunt chiar așa „opuse” cum le cred eu.
Mă gândesc mereu la ce mi-a spus părintele, să nu mai tot răscolesc amintirile legate de anumite păcate fiindcă nu mi-e de folos și prin însăși amintirea respectivă, mă întinez (e vorba de păcatele trupești). Pe de altă parte, e nevoie să păstrez mereu în minte lecția pe care am învățat-o și conștiința că am păcătuit pentru a fi atentă pe viitor, pentru a nu mă mândri, pentru a nu mă crede în vreun fel superioară altora, pentru a continua să simt cât de multă nevoie am de milă, vindecare și mângâiere de la Dumnezeu. E greu să păstrez echilibrul ăsta fiindcă am fost obișnuită să reiterez toate trăirile, păcatoase sau nu, să retrăiesc de fiecare aceleași lucruri prin intermediul amintirilor. Dar mă străduiesc și lupt.
Niciodată nu am trăit în prezent. Mereu în trecut sau în viitor. Un trecut care oricum nu mai putea fi schimbat cu nimic și un viitor incert, de care nici măcar nu eram sigură că va exista. Nimic din ce mi-am închipuit legat de viitor nu a fost așa cum am crezut. Mă întreb astăzi: ce rost să visăm cu ochii deschiși? De ce pierdem timpul în asemenea hal răscolind la nesfârșit trecutul sau țesând în mintea noastră un scenariu pentru viitor, când prin ambele acțiuni ignorăm de fapt PREZENTUL, când prin ambele tot ceea ce facem este CĂ NU MAI TRĂIM?! Țin minte că acum jumătate de an duhovnicul mi-a subliniat lucrul ăsta, observând clar deviațiile mele. Și m-a rugat să fac un experiment pentru o perioadă: în fiecare dimineață când mă trezesc să mă gândesc că nu există pentru mine decât ziua respectivă. Nu neapărat să mă gândesc la moarte, pur și simplu să pun înainte că nu am trecut sau viitor, că există doar ASTĂZI. Și încă de când am deschis ochii, și m-am închinat, și m-am așezat înaintea lui Dumnezeu, să Îl întreb: Doamne, ce pot face astăzi ca să Îți dau slavă și să-Ți mulțumesc pentru binecuvântările Tale? Ce pot face astăzi ca să Te bucur? Ce faptă bună aș putea săvârși?
Recunosc că am făcut „canonul” superficial si cam fără credință, oarecum mecanic, și doar pentru puțină vreme. Dar acum, revenind la el, ceva-ceva s-a schimbat. Atenția mi se concentrează tot mai mult pe acum-astăzi-prezent. Trecutul mi-l știu, l-am trăit și nu are rost să-l retrăiesc la nesfârșit când alte și alte experiențe noi mă așteaptă. Viitorul e incert, dar va aduce cu siguranță tot ce îmi este de folos, chiar dacă nu neapărat tot ce aș vrea, dacă stau lângă Dumnezeu. De fapt, calea cea mai simplă și mai plină de bucurie este să nu ne mai dorim nimic, să-L dorim doar pe El, pe Hristos, și așa nici nu mai putem avea dezamăgiri. E atât de simplu să ne lăsăm în voia Lui, dar cred că undeva avem un mecanism ce nu funcționează bine, suntem speriați, temători și dorim să avem controlul asupra vieții noastre. Și culmea, credem că avem control dacă ne imaginăm cum va fi viitorul sau ne trasăm planuri...eu de când mă știu îmi imaginam inclusiv ce voi simți într-o situație ce avea să urmeze. Deci nu numai cum va fi sau ce se va întâmpla, ci și ce voi SIMȚI!!!! Aveam și o imaginație de scriitor sau de scenarist și îmi ocupam majoritatea timpul creând filme pentru viața mea. Dar viața „bătea filmul”, evident. Niciodată nu era cum mă așteptam sau visam... Nevoia asta de control a fost pentru mine un scop în sine, mult timp, până când am avut îndrăzneala să mă lepăd de ea. Doamne, ce DUREROS a fost, ce CHIN AM TRĂIT! Sincer, nu pot descrie exact ce și cum, dar am simțit la un moment dat că am să mor, că voi crăpa efectiv! Și da, ceva a crăpat ÎN mine, dar nu am fost eu aceea. Și acum nevoia de control nu mai e atât de mare, pot să o anihilez dacă vin la Dumnezeu și mă încredințez Lui. Nevoia mea de control (mai exact, dorința ca EU SĂ CONTROLEZ totul) a fost înlocuită cu o nădejde în Dumnezeu și cu o siguranță că nimic rău nu pot păți dacă El e la cârmă. M-am eliberat de încă o povară cumplită cu care habar nu am cum am reușit să trăiesc atâția ani! Credeam că a renunța la control era echivalent cu a mă arunca de bunăvoie într-un hău, neștiind ce mă așteaptă, expunându-mă celui mai mare pericol cu putință... da, de unde! Nu era niciun hău! Era doar... Dumnezeu! Erau brațele Lui în care trebuia să mă arunc. Hăul era chinul pe care trebuia să-l parcurg cu dârzenie ca să ajung la El. Dar chinul a trecut repede și acum e așa de bine!

Uf, Maică, vă mulțumesc așa mult că ați citit până aici! Nu aș fi vrut să vă răpesc atâta timp, dar cum am spus și la început, eu însămi aveam nevoie de a scrie.
Știți ce mă mai bucură? Că nu mă mai simt „în siguranță” în deznădejde și deprimare. Când le trăiesc, nu mai am acea falsă siguranță, nu mai caut să le prelungesc la nesfârșit, nu mai e acel atașament față de ele. Dacă vă amintiți, vă povesteam mai demult că trăiam niste senzații de plăcere la nivel fizic lovindu-mă, deci plăcere prin durere, și așa am și ajuns la o formă de desfrânare de care nici măcar nu auzisem vreodată (malahia). Șocul a fost atât de mare când am trăit senzațiile respective încât nu am mai putut păstra contactul cu realitatea. Nici măcar nu știam ce se întâmplase. Din acel moment lucrurile au luat-o cu adevărat razna.
Trăiesc în continuare tristețea sau câte o fărâmă de deznădejde din când în când, nu-mi neg astfel de trăiri, dar caut sursa lor și încerc să rup răul de la rădăcină. Nu mă mai tem de bucurie ca înainte. Fiindcă asta e realitatea, efectiv m-am temut de bucurie, dintr-o psihoză, din niște sentimente de inferioritate, dintr-o înțelegere greșită a lucrurilor... nu știu. De mai bine de patru luni nu mai iau nici antidepresive. Mi-au fost de folos într-o anumită perioadă a vieții, dar acum îmi e bine fără ele. S-a bucurat și medicul meu pentru asta.
Mult timp am crezut că e păcat să cer mângâiere de la Dumnezeu. Și nu o ceream, știind că nu o merit. Ei, dar cum nu se putea fără, căutam mângâiere în păcate, în plăceri lumești sau mă agățam cu disperare de oameni... iar suferințele ce urmau mă lăsau de fiecare dată mai goală, mai tristă, mai însetată, mai disperată. Greu ne este să acceptăm că inima noastră nu poate trăi fără mângâiere – fără mângâierea cea adevărată. Nici acum nu simt că merit mângâiere de la Dumnezeu, de asta nici nu aștept neapărat să simt ceva la rugăciune și știu că nici nu e bine să așteptăm ceva anume. Dar mângâierea vine totuși, uneori prin niște lacrimi, alteori printr-o liniște lăuntrică, alteori printr-o tărie de a lupta cu păcatul. Într-un mod subtil, delicat, în funcție de ce știe Dumnezeu că îmi este mai de folos în momentul respectiv. Alteori nu simt chiar nimic, dar știu că Domnul ascultă și că nicio rugăciune nu rămâne fără roadă. Cum citeam undeva, sunt perioade,câteodată foarte lungi, când trebuie să ne rugăm doar din convingere.
Mi-a dat Dumnezeu de-a lungul ultimilor 6-7 ani să trăiesc multe în rugăciune, dintre care unele clipe pe care nu le voi uita niciodată. Niște bucurii cum nu am crezut că există pe pământ. Dar, dacă ar fi să aleg dintre acestea ceva pentru tot restul vieții, nu aș alege acea bucurie și dragoste sfântă care inundă inima de ai impresia că mori dacă mai primești o picătură în plus. Nu. Aș dori doar starea de lepădare de sine înaintea Lui, cu sentimentul desăvârșitei neputințe și râul de lacrimi de pocăință țâșnind din adâncul sufletului și inima zdrobită de durere pentru păcate. Cred că a învăța pocăința adevărată ne e mai de folos decât orice altceva. Pocăința, NU regretul că ne-am dezamăgit pe noi înșine, NU durerea că s-a stricat imaginea bună pe care o aveam despre noi ș.a.m.d.
Vă mulțumesc că sunteți alături de mine și de alții în lupta pe care o ducem pentru a ne redobândi viața și a-L cunoaște și iubi pe Domnul!
L C