“Pe o colină, cu fruntea în palma căutărilor neîndurătoare, un om plânge”.
Dintotdeauna m-a impresionat profund aceasta propoziție a lui Ernest Bernea. De multe ori am meditat la ea. Simțeam că, într-un fel, mă reprezintă. M-a reprezentat pe mine și starea mea în ultimii 12 ani. Și m-am imaginat mereu în postura acestui om care plânge, așezat jos, pe iarbă, dar stând mereu cu spatele spre Răsărit și nevoind să deschidă ochii și să privească în acea direcție, de teamă că lumina și căldura Soarelui vor  lumina și vor deranja întunericul și durerea din sufletul său, îl vor obliga să intre acolo și să facă lumină. Credeam că închizând ochii în fața Luminii și plângând înnăbușit, durerea va dispărea și rana se va vindeca de la sine. Dar m-am înșelat pe mine. Și la un moment dat m-am prăbușit efectiv sub povara durerii și a spaimelor care veneau de fapt din interiorul meu. Atunci am înțeles că sunt toată o rană!
În primul moment am fugit, am coborât de pe Colină și m-am refugiat în „lume”, într-o lume în care nu mai era Lumina. Așa credeam atunci: că dacă eu am fugit departe de Lumină, ea a rămas în urmă și nu mă va mai ajunge. Și am lansat chiar și o provocare blasfemă: dacă Lumina este, să mi se arate și să vină să mă caute! Dacă Lumina pe care am primit-o moștenire de la mama este autentică, să mă convingă! Altfel eu voi căuta o altă lumină! Ce inconștiență! Cât am riscat să mă pierd total în întuneric!!!
M-am afundat astfel într-o viață fără Lumină, căutând liniștea și fericirea. Dar curând m-am umplut de durere și de disperare! Mi-am dat seama că nu mai am nicio speranță și că rana din sufletul meu mă înnăbușe  și riscă să mă ucidă! Am avut viziunea unui cuplu cândva fericit și visător, dar care acum se află pe marginea unei prăpastii, plânge și încearcă cu ultimele forțe să se sprijine reciproc ca să nu cadă! Atunci mi-am venit în fire și am zis: „Doamne scapă-ne că pierim! Doamne ajută-ne!”.  Era un strigăt sfâșietor, lansat din suflet, dar care nu reușea să iasă, să străbată peretele de gheață care se formase în jurul sufletului. Am strigat mult și cu multă durere, așteptând un răspuns care întârzia să vină. Totul tăcea. Atâta tăcere și singurătate, atâta apăsare și întuneric! De multe ori m-am gândit că nu mai am scăpare, că voi înnebuni!
Atunci am înțeles că singura scăpare este întoarcerea din drum, încercarea de a urca din nou pe Colina unde stătusem cândva, unde simțisem căldura Soarelui și văzusem lumina Lui, unde trăisem momente de bucurie și de liniște chiar și printre lacrimi.
Am început ușor-ușor urcarea pe Colina acum atât de dragă sufletului meu. Nu a fost simplu, pentru că „gheața” împotrivirii mele nu se lasă ușor topită! Dar am strigat cu disperare la El, împietrită de spaime și de tristețe. Și mi-am dat seama că m-a auzit în momentul în care mi-a scos în cale o persoană bună, o maică, care să mă ajute și mai ales să mă încurajeze în momentele de disperare când alunecam din nou și mă coboram la poalele Colinei. Fără de ea nu aș fi putut să reiau urcarea de fiecare dată. Sigur m-aș fi înspăimântat și aș fi fugit din nou.
Acum, privind în urmă când și când, văd poalele Colinei și mă înspăimânt, mă cuprinde groaza și teama că aă putea cădea. Dar înțeleg că am parcurs deja o porțiune importantă și că, dacă am încredere în El, nu voi mai cădea greu și iremediabil, și voi urca pas cu pas. Uneori mă opresc și mă așez pe iarbă. Dar încerc să nu mai stau cu spatele spre Răsărit, ci cu fața. Și acum plâng mult, dar cu nădejde și cu privirea îndreptată spre El. Încerc să primesc căldura și lumina Lui, uneori cu o urmă de zâmbet pe față, chiar dacă încă doare destul de tare topirea „gheții” din sufletul meu. Dar știu că nu mă doare doar pe mine, ci și pe El. Încă plânge împreună cu mine și mă roagă să merg spre vindecare ca să nu mai sufăr. Acum înțeleg cât mi-a fost de aproape în toată această perioadă în care am trecut prin iad, cât m-a sprijinit și m-a așteptat să mă trezesc și să îi simt prezența, cât a plâns așteptând ca eu să simt că este lângă mine chiar și în nefericirea și rătăcirea mea, și că dorește ca eu să-L simt și să-I cer ajutorul.  
Acum aș spune că pe aceeași Colină de altădată un om plânge, dar cu fruntea îndreptată spre Cer, nădăjduind în vindecarea și mângâierea care doar de la El vin. Și acum are căutări și suferințe și răni adânci, dar știe care este Calea și unde va întâlni pe Izbăvitorul! Știe că doar în El va găsi liniștea și bucuria care nu se va lua de la el!
 F