Sărut mâna Maică,
Vă trimit câteva gânduri la „Anexele” de la această sesiune:
1. „De suferit, oricum vom suferi”, spune Părintele. Tot timpul am crezut că omul poate fi fericit și în durere. M-am rugat de multe ori ca Dumnezeu sau Maica Domnului să mă învețe să simt bucurie, să fiu fericit și în durere. Mi se pare ceva suprafiresc pentru mine însă știu că poate fi și așa...
„Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăiești, Dumnezeu te primește și te mântuiește”.
„Să-ți amintești că vei muri și aceasta te va ajuta să nu păcătuiești”.
Cred că pentru a te putea păzi de păcat mai bine, sau măcar pentru a te putea pregati pentru el astfel încât să nu cazi în deznădejde este nevoie de o abordare mai altfel. Dacă spui, după ce săvârșești păcatul: Gata, de azi nu mai fac!, ori făgăduiești lui Dumnezeu, ori față de tine însuți, este foarte probabil că n-o să-ți poți ține făgăduința și esti în pericol de deznădejde. Dacă însă te gândești că în orice clipă poți să cazi, și că ești bolnav și oarecum îndreptățit căderii, te vei judeca mai puțin spre deloc și te vei întări în voința de a nu mai face păcatul, din propria inițiativă și nu obligat de vreo dogmă (mă gândesc că poate abordarea asta e bună la început și că uneori e bine să spui și: de azi înainte nu voi mai face? Oare aș avea putere să spun acum asta? Adica că nu voi mai face de azi înainte?).
Cred că orice patimă care este acceptată, treptat se ofilește. Cred că niciodată nu te vindeci cum trebuie dacă te judeci; cred că părerea de rău a vameșului care se bătea cu pumnul în piept nu e judecată de sine, ci e pocăință. Aceasta din urmă o văd ca fiind de două feluri, una lumească care nu conține gânduri de judecată de sine, ci mai degrabă conține bărbăție și curajul de a te ridica din nou și voința de a te schimba; iar al doilea tip de pocăință este de la Dumnezeu, este părerea de rău și recunoașterea în adevăr a sinelui neputincios.
„Să-ți amintești că vei muri și aceasta te va ajuta să nu păcătuiești”.
- N-am înțeles niciodată această atitudine, stare, însă consider că și ce am scris mai sus, despre amintirea că poți cădea în orice moment, este tot o amintire a morții. Dacă nu vei mai ține la o imagine ideală despre sine și îți vei permite să păcătuiești, chiar în cel mai jalnic și ilogic mod posibil, atunci, eu cred, că ai făcut un pas bun. Multă tristețe rezultă din faptul că noi dăm credință mai mult păcatului decât lui Dumnezeu. Credem în păcat, îi dăm putere negativistă și uităm că Dumnezeu e atotputernic și iertător, că în orice situație, dacă e cineva judecător în această lume, nu suntem noi, ci Domnul Iisus Hristos; noi n-avem voie să judecăm, să ne judecăm, fiindcă nu vedem cum trebuie, nu privim obiectiv. Subiectivitatea noastră față de păcat provoacă răni adânci.
2. „Mie îmi face impresia - luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreți- că pe toate celelalte le va face omul cu mulțumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conștientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său... să afle ce-i sfâșie sufletul.”
- Am simțit asta de fiecare dată când am căzut în desfrânare; în momentul când apare o anumită durere pe care o am în suflet de mult timp, mintea se blochează și nu vrea să o accepte sub nici un chip, și cad; și e bine pentru mine să vă spun că și în ultimele zile am căzut în vechiul păcat și încă mă chinui să accept că dacă puteam, dacă eram pregătit nu făceam păcatul (sau poate sunt pregătit dar am rămas pe o metodă care nu mai funcționează acum, sau care nu îmi mai este de folos, metoda acceptări de care am spus mai sus, poate acum îmi este mai bine să îmi zic: gata, nu voi mai face de azi!; poate acum am putere), dar dacă l-am făcut înseamnă că încă sunt bolnav; și îmi zic tot timpul că dacă am săvârșit păcatul nu înseamnă că am pierdut tot binele pentru care am luptat, ci că el rămâne întru mine, nu se pierde.
- Sesiunea 7 spune că un rezultat bun al parcurgerii seminarului ar fi convingerea că noi singuri nu putem ierta. Am o vagă idee, că durerea mea este legată de părinții mei, de faptul că am crescut într-o casă/ lume, bazată pe secrete și falsitate și că nu sunt capabil, momentan să-i iubesc (adică să conștientizez asta, fiindcă, undeva în adânc, cred că-i iubesc), să-i apreciez; cred că aici numai Dumnezeu poate lucra, precum a făcut-o și în alte dăți. Durerea asta o văd ca fiind profundă tare, și de asta și foarte înșelătoare, fiindcă mă trezesc în păcat și nu-mi dau seama de ce l-am făcut fiindcă constat că nu eram într-o durere așa de mare ca să fug de ea; însă e o constatare greșită; durerea este mare dar și foarte îngropată.
Mă bucur de tot ce înseamnă viața mea, deși nu o arăt în exterior (și mă cam judec fiindcă mă comport exact ca un copil mic; când totul merge după capul meu sunt vesel; când nu merge, sunt trist și apelez la patimi; aș vrea să învăț să mă bucur, sau măcar să fiu loial lui Dumnezeu și când sunt trist, când ceva mă apasă) și uitându-mă înapoi constat că am fost împreună lucrător cu Dumnezeu, la mântuirea mea.
Doamne ajută,
Au
Dragul meu Băiat,
Simțirea bucuriei în durere e o mare taină și e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea și Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situația în care ești, deși face parte din viața ta, nu e chiar viața ta. E așa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu și totuși nu erai încă cel ce ești acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile nașterii și fără acele dureri nu era posibilă viața de acum. La fel și acum, toate durerile vieții tale sunt durerile nașterii tale la viața cea adevărată, dacă le trăiești cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită și în prezent de cel ce crede și nădăjduiește în făgăduințele Domnului.
Trăim pentru Viața veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum și o trăim cu viața noastră de acum, cu acest trup și acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale nașterii nu sunt scopul vieții, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieși vii din moartea păcatului.
Da, ai dreptate, dăm mai multă atenție și credință păcatului decât lui Dumnezeu pentru că nu mai știm ce este păcatul. Nu știm că nu este o călcare a unei norme, a unei legi juridice, după care urmează neapărat o pedeapsă. Nu știm că păcatul este uitarea lui Dumnezeu, îndepărtarea de El prin nesimțire și uitare. Nu mai știm că păcatul este o boală mortală și că avem nevoie de Doctor ca să ne vindecăm. Când descoperim asta, uneori după multă suferință, începem să credem cu adevărat în Dumnezeu și în lucrarea Lui cu noi.
Da, Copile drag, durerea multora dintre noi își are rădăcinile în secretele familiei noastre. Zac acolo, în aceste secrete, traume și patimi care au distrus multe mlădițe din arborele vieții noastre.
E drojdia păcatului neasumat, nespovedit, neiertat, ascuns din rușine și frică. E paharul amar pe care suntem chemați acum, noi, fiecare, să-l bem cu mila Domnului. Dacă și noi îl vom refuza, drojdia se va lăsa iarăși la fundul vieții din noi și vom muri gata morți, după o viață de chin întrerupt de efemerele „îndulciri ” ale păcatului. Unii vor avea urmași cărora să le lase această moștenire, alții nu. Dar, și unii și ceilalți, cu toții îl vom primi din mâna Domnului la ceasul judecății.
Ajută-ne, Doamne, să-l golim acum că are în el și apele milostivirii Tale!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana