Să naști precum respiri,
Să-ți simți ritmul corpului precum bătăile unor valuri de mare;
puternice…
mai întâi surde, parcă auzite din depărtare…
apoi năvalnice, tăindu-ți respirația…
să simți cum toate celulele corpului stau de veghe…
Să deschizi brusc ochii în zorii zilei și să știi că astăzi se va întâmpla ceva foarte important…

Mi-am dorit o naștere naturală, firească, o naștere în care corpul, mintea și sufletul să funcționeze ca o orchestră, ca un tot armonios și întreg. Pe parcursul sarcinii am evitat sa primesc tratamente sau intervenții prea invazive. Am refuzat un tratament cu antibiotice pentru o infecție urinară, înlocuindu-l cu un tratament naturist. Am încercat să înțeleg ce vrea să-mi spună corpul prin această infecție, care a aparut în chiar perioada în care a fost conceput copilul. M-a făcut atentă, m-a forțat să devin mai curajoasă, m-a obligat să caut raspuns la întrebarea: ce trebuie să cunosc prin această neputință? Ce din mine nu este asumat?
Nici până astăzi nu știu dacă am aflat răspunsul, dar a contat întrebarea. Prin aceasta întrebare am aflat că am nevoie de asumare a riscurilor, pe oricare din drumuri aș hotarî să merg; am nevoie să lupt, fără a avea soluții sigure, să lupt prin credință, am nevoie să las viața să curgă, să treacă prin mine, fără a încerca să rețin ceva pentru „uz personal” :), să las să curgă și cele bune și cele rele, inclusiv amintiri, dureri, reproşuri… am nevoie să iert.
M-am pregătit pentru noua viață ce urma să vină, mai ales făcând ordine în viața mea. Am crezut că un copil nu ocupă un loc doar în corpul meu, ci mai ales în partea nevazută a mea, în mintea şi în sufletul meu. Am fost conștientă că noua viață, care va veni pe lume, își va trage puterea, energia din viața mea şi a soțului ca persoane, din viața noastră ca parteneri de cuplu și chiar din viața noastră ca familie cu bunici, străbunici cu tot…
Cursurile Lamaze le-am făcut, fiindcă am considerat că suntem datori să ne informăm cât mai bine și în legatură cu partea concretă a nașterii. Ne-am bucurat să cunoaștem oameni deosebiți, preocupați să ajute parinți și copii în perioada de maximă vulnerabilitate: sarcină, naștere și perioadă post-partum. M-am bucurat s-o cunosc pe Claudia, care a ținut cursul și care mi-a fost o foarte bună prietenă la naștere. :)

În luna a 7-ea de sarcină am mers să văd și maternitatea în care am hotărât să ne naștem. Am cunoscut medicul-obstetrician, care mi-a inspirat multă încredere.
Am avut grijă și de alimentația noastră. Oricum de mulți ani am renunţat la alimentele dăunătoare, inclusiv făina albă și zahărul. Am consumat cât mai multe alimente fără conservanți, crescute cu mai multă grijă. Deci nu prea am intrat prin super-marketuri.
Astfel, am înaintat pas cu pas, încercând să răspundem cât mai bine posibil fiecarei etape a sarcinii, spre momentul cel mai important al acestui drum: nașterea.
Eram în săptămâna 38 de sarcină când am simțit în corp niște senzații noi, dureri asemănătoare celor din perioada ciclului menstrual. Am hotărât să nu așteptăm alte semne, ci să mergem la Constanța să ne pregătim acolo de naștere, ca nu cumva să ne prindă pe drum marele eveniment.
Dar nu știam unde vom ajunge.
Era noapte, ploua, noi eram plini de bagaje. Aveam la noi inclusiv perna de alăptat. O bună prietenă ne-a dus cu mașina la Constanța. În acea noapte ploioasă am cunoscut-o pe matuşa lui Marius, o femeie care trăieşte cu mama ei, dar care mai avea un mic apartament în care ne putea găzdui cât aveam nevoie. La București, gândindu-mă la acest apartament eram mulţumită că vom avea un acoperiș deasupra capului, dar când am ajuns într-un bloc tipic comunist, într-un apartament cu cămăruțe minuscule, cu o debara pe post de bucătărie, cu praf pe pereții nezugrăviți de ani de zile și cu lumina străbătând firav prin geamurile prăfuite, mi-am dat seama că nu îmi este deajuns doar un acoperiș deasupra capului. Precontracțiile au încetat brusc. Mă înspăimânta gândul că va trebui să mă pregătesc de naștere în acest apartament. Nu puteam dormi, nici eu, nici Marius. Am plâns jumătate de noapte, până când cu greu am adormit, obosită de gânduri și de zgomotul infernal al motocicletelor, care treceau în goană chiar pe sub geamul nostru. A doua zi am mers la clinică și mi s-a spus că am colul luuuung, închis și tare beton... Ştiam și fără să-mi spună doctorul că la nivel psihic m-am blocat, fapt ce se resimțea bineînțeles și la nivel fizic. Era sâmbătă, 7 aprilie. Eram în săptămâna 39 de sarcină. Am hotărât să ne plimbăm prin oraș. Am mers la Catedrala din Constanța. Acolo în umbrele înmiresmate ale bisericii am plâns, plâns, plâns până când sufletul și-a revărsat frica și durerea la picioarele sfinților. L-am rugat pe un părinte să-mi citească o rugăciune. Cu capul plecat sub epitrahirul părintelui am simțit cum încet-încet inima își găsi locul în piept și o încredere că totul va fi bine s-a strecurat ușor în suflet. Ne-am plimbat pe litoral și m-am liniștit prin a accepta că DA, vom rămâne în acest apartament până la venirea puiului și da, nu e așa cum mi-am dorit, dar am libertatea să spun „NU” fricilor…

A doua zi, duminică, de sărbătoarea Floriilor am mers la Liturghie la mănăstirea Techirghiol. Un loc deosebit şi binecuvântat…
Dupa slujba Liturghiei mai zăboveam prin curte, căscând ochii prin jur. Am primit de la cineva niște crenguțe de un verde plăpând. Aceiași persoană îmi dăduse în biserică o lumânare. Bucuroasă, i-am spus că astăzi îmi sunteți ca un înger păzitor. Ea mi-a raspuns, zâmbind: „Are grijă Maica Domnului”…
Am cumparat o ruladă foarte gustoasă, facută de măicuțe și voiam să o mâncăm undeva la umbră împreună cu prietena noastră. La un moment dat Marius a dispărut. A apărut peste câteva minute, foarte entuziasmat si mi-a zis: „Hai să vedem camera, ne mutăm aici”. Nu îmi venea să cred… în câteva ore eram într-o cameră curată, frumoasă, cu vedere spre curtea interioară a mănăstirii, cu niște brazi uriași umbrindu-ne fereastra și cu tril zglobiu de păsărele. Iar clopotele băteau ritmul lor profund și parcă veșnic chemător.
Mi s-a părut incredibil cum acceptarea realității schimbă realitatea!!!!
A urmat o săptămână minunată. S-ar lungi cu mult această poveste dacă aș vorbi de toate câte s-au întâmplat. Dar am simțit cum zi de zi suntem parcă tinuți de cineva în brațe, ocrotiți, îndrumați. Am avut parte și de câteva întâlniri deosebite, care mai târziu s-au adeverit a fi deloc întâmplătoare. Astfel, un călugăr mi-a povestit că în Grecia echivalentul urării: „Să ai parte de naștere ușoară” este „Să ai parte de o naștere dintr-o sigură durere”… sau o doamnă care venise la Techirghiol la tratament și era mamă a trei copii mi-a spus că secretul unei nașteri ușoare este să lași să treacă prin tine viața, să o lași și la propriu și la figurat să curgă, cum s-a exprimat chiar ea. Iar spre sfârșitul sărtămânii un călugăr mi-a vorbit de naștere în apă, așa din senin… că auzise el pe undeva de asta.

Așa a trecut o săptămână, cea a Patimilor. Eram în noaptea de Înviere. Lumânări, mirosul de tămâie, bătăile grave ale clopotelor, „Veniți de luați Lumină!”… toate într-un ritm așezat și sobru ne chemau să trăim cu pace bucuria Învierii. La sfârșitul slujbei am ascultat cea mai scurtă și cea mai la subiect predică din viața mea. Părintele a spus că nu există înviere fără durere…
Bine de luat aminte!, mi-am zis atunci.
A trecut duminica Învierii și…

În acea dimineață de luni mă trezisem, zguduită de un coșmar. Visasem că bebelușul a murit…. lacrimile îmi inundaseră ochii și un strigăt înțepeni în dreptul pieptului. Mintea fulgerător a scos la suprafața conștiinței un „bilețel” cu imperativul „Roagă-te!”. Nici nu puteam face altceva, simțeam că nu mă putea ajuta nimic altceva. Mâinile singure au găsit cartea de rugăciuni și m-am rugat cum nu am facut-o poate niciodată în viață. Groaza coșmarului încă îmi sufla în ceafă… treptat cuvintele rugăciunilor au adus liniște în vâlvătaia gândurilor…parcă le-a amorțit. A rămas veghetor în minte un administrator organizatoric, care-mi spunea ce să fac, concret și simplu.
Am fost la baie de câteva ori. Mi-am amintit de ce ne zicea Claudia la curs și că acesta ar putea fi un semn de apropiere a travaliului. Nu am remarcat nici o altă schimbare în starea mea fizică. Am făcut un duș, care m-a liniștit și mai mult. Pe la ora șapte dimineața am ieșit la plimbare pe malul lacului Techirghiol. Vântul rece, aerul curat, liniștea străzilor, care se odihneau după sărbătoarea de ieri, valurile sidefii bătând la picioare, Arvo Part și psalmul 50 în căştile mele…Doamne, îți multumesc!
Deodată am simțit sub picior ceva crăpându-se. Offf! am călcat un melc. Parcă parte din coșmar îmi suna în urechi sunetul crocant al cochiliei. Nu mai știam pe unde să calc… Atentă, îngândurată, cu o ușoară apăsare pe suflet am mers spre casa noastră de o săptămână. Pe la ora nouă am ajuns la Constanța. Medicul mi-a spus că am colul încă destul de lung, copilul încă destul de sus și că mai așteptăm, să mai facem plimbări pe malul mării și la primele dureri să venim la maternitate. Eram împreună cu Marlene și Cristi, nașii nostri, care și ei așteptau pe bebelușul lor. Se pare că bebeii noștri se pregăteau să vină în aceiași zi pe lume. Era și Claudia cu noi. Am luat masa împreună, am trecut pe la un magazin bio (slăbiciunea noastră :)) și am mers spre litoral. Eu am început să simt niște dureri surde, ca niște bătăi prelungi, îndepărtate. Simțeam nevoia să merg. Dacă mă opream, mă durea mai tare. Am ajuns la mare. Cineva a avut ideea să intrăm cu picioarele în apă. Eu nu am avut curajul să intru în apă, dar am stat desculță pe nisipul ud și răcoros. Am început să simt din ce în ce mai mult, mai des și mai ritmat dureri. Din două în două minute. Claudia presupunea că este totuși un pretravaliu. Nu știa cum tolerez eu durerea și i se părea pe moment prea straniu să înceapă un travaliu cu contracții din două în două minute. Marlene avea și ea dureri, doar că ea le avea deja de o săptămână și era cumva mai obișnuită. Eu simțeam din ce în ce mai mari durerile. Când veneau contracțiile, Claudia și Marlene îmi făceau masaj la încheietura mâinii și așa rezistam. Cu chiu, cu vai am ajuns la maternitate. M-am năpustit spre un veceu… nu mai puteam :). M-am speriat foarte tare, când am văzut că a curs un lichid roșu. Am ieșit urlând din baie… Claudiaaaaaaaa!!!!!!!!!!!
În câteva minute eram pe scaunul ginecologic... dilatatie 10! „Nu mai țipa, că naști aici!” mi-a zis ferm o doctoriță. În alte câteva minute am ajuns la etajul 2 unde era pregătită o cameră de naștere, cu o cadă în mijloc. M-au dus direct spre ea. Apa caldă a mai calmat un pic contracțiile și a mărit distanța între ele. Astfel am reușit să-mi dau seama cu ajutorul asistentelor și a Claudiei cum să particip și eu la naștere, cum și când să împing, cum să respir… și nu doar să fac față durerilor. Când m-am concentrat pe ce trebuie să fac, durerile nu mi s-au mai părut așa de mari. La umăr o aveam pe Claudia, asiguratoare prin calm, discreție și încredere. A apărut medicul Zaher, care prin tonul său hotărât și blând m-a „forțat” să împing corect. Am simțit cum împreună cu bebelușul suntem una. Din acest moment a fost nevoie de trei împinsături corecte, făcute împreună cu bebelușul ca să ne naștem cu toții-eu ca mamă, el ca o mare minune-copilul nostru cel mult așteptat și Marius ca tată, tăind cordonul ombilical, cu emoţie, bucurie şi strălucire în ochi…

Era pe burta mea, micuț și lila, ușor colorându-se în roz, privindu-mă uimit…
Fiul nostru! Atât de mare și atât de tulburătoare prin firescul ei minune, totuși!!!
Doamne! Îți mulţumesc, Doamne, că minunat ești!

Acolo, în acea cadă am trăit cea mai unificatoare experiență din viața mea…
Am fost una cu mine însămi: trup, minte si suflet. Am fost una cu bebelușul.
Am reevaluat tot ce știam despre noi, oamenii împărțiți în bărbați și femei.
Și am înțeles că iubirea este întotdeauna creatoare…

Efrem, care s-a născut dintr-o singură durere, din mine care l-am lăsat să „curgă”…
Din noi, Marius și Maria, cei care l-am chemat să vină la viață…
51 cm
3 kg 100 gm
scor APGAR-10,
născut pe 16 aprilie 2012, la ora 16.

Fără sprijinul, implicarea, dăruirea totală a lui Marius nu ar fi fost cu putinţă o sarcină și o naștere atât de frumoasă.
Fără Claudia la naștere nu m-aș fi simțit la fel de puternică, la fel de sigură și hotărâtă.
Fără ajutorul, rugăciunile prietenilor și ale părinților nu aș fi avut atâta și atâta Binecuvântare.
Fără maternitatea Isis și doctorul Zaher toate ar fi arătat cu totul și cu totul altfel… (după trei zile de stat la Isis, nu mai voiam acasă. A fost extraordinar.)

și, Doamne, ce aș fi făcut fără Tine!!!

…să naști precum respiri…