Aveam nevoie să conștientizez și să integrez tot ce am trăit în viața mea fără Doamne, nu că nu aș mai face lucrul ăsta, dar...
Nici măcar nu scriu tot, nu apuc, pe cât sau câte înțeleg sau am început să înțeleg. Parcă viața părinților mei e în mine, așa ca o moștenire a reacțiilor, a modului de a mă raporta la problemele vieții, negativist și nemulțumitor. Nu mai vorbesc de abuz, stă acolo într-un colțișor și își arată colții mai ales când soțul greșește cu ceva. Trăiesc și minuni când aceste stări dispar ai apar stări de recunoștință în care dau slavă lui Dumnezeu, dar și niște căderi (!!!). Trebuie să scriu acele scrisori. Nu îmi rămâne timp - copii mici și treburile casei etc. Dar cel puțin nu am de gând să renunț.
Am simțit pronia Lui, cum m-a ghidat sau încercat să mă ghideze căci nu a forțat nimic, nicio alegere din viața mea. Cunoscându-mă pe mine, i-am cunoscut pe ceilalți, sau invers. Vrând să mă cunosc pe mine i-am cunoscut pe ceilalți în mine.
Psihologia îmi pare că explică cum funcționează mintea în mecanismele ei ale omului căzut pentru supraviețuire chiar și într-un confortabil neconfortabil.
Oricum, seminarul într-adevăr îl găsesc unul duhovnicesc, o cateheză practică.
Doamne ajută!
Cu drag, I-I
Draga mea Copilă
Mulțumesc pentru ce spui. De multe ori mă simt neputincioasă în fața acuzațiilor privind „psihologia” demersului meu duhovnicesc. Dar sunt la fel de neputincioasă și în a înceta să propun această cale. Acum tu, iată, spui cumva pe nume unei realități ce are nevoie să fie privită cu mai multă atenție și responsabilitate. Mintea omului căzut funcționează după niște mecanisme ale supraviețuirii ce pot fi descrise de psihologie. Și asta îl poate ajuta pe om să-și cunoască neputințele și bolile și să ceară ajutor de la Domnul în cunoștință de cauză.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana