Tocmai am citit ce i-ați scris lui PS.
Aseară nu aveam timp să scriu despre asta, dar zilele astea am conștientizat așa, că una sunt eu și alta rolurile mele, că problema e și în acest caz, ca mai în toate cele ce privesc egoul - e vorba despre identificare cu rolurile. Că cele ce trăiesc devin ”probleme” în momentul în care mă identific pe mine sau pe ceilalți cu rolurile din care intrăm în relație, în momentul în care (după cum arăta la un moment dat la Espere) rolul (ei ziceau comportamentul) trece în fața persoanei și nu mai comunicăm noi, ci egourile din rolurile noastre. 
Dacă reușesc să văd că soț, copil, prieten etc nu sunt persoana, ci rolul lor, apoi... și de ieri tot asta îmi vine să zic, parafrazând: cine ne va despărți pe noi de dragostea Lui: ”Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea...” ...sau ROLURILE?!?!
Am realizat zilele astea că tot ce se întâmplă sunt ispite de la cel viclean, care ne distrage atenția de la Viu, de la unitatea dintre noi, pentru a ne centra pe superficial... Ieri, zilele trecute, am tot avut gândul să nu mă mai împotrivesc la ce mi se întâmplă sau mi se zice, ci doar să-I arăt Domnului împotrivirea și să-L rog pe El să-mi arate ce anume vrea să zică. Și m-am trezit dimineață cu un sentiment acut al despărțirii de suprafață, al despărțirii ăsteia date de împotrivire, de identificare cu părerile proprii, cu egoul, dar că sub suprafața asta suntem una și n-avem cum să fim altfel decât una, Maică, am simțit atât de profund acel ”una suntem” de am început să plâng de durere, o durere de părere de rău că zgârii, prin ceea ce fac, unitatea asta dintre noi. Nu era nici vorbă de vinovăție, de conformitate superficială cu rolul, era pur și simplu conștiința păcatului. Și nu era vorba nici de rupere a unității, am avut clar conștiința că asta nu se poate... într-un fel, am înțeles ce a vrut să zică Domnul prin ”ceea ce a unit Dumnezeu...” Când suntem în Dumnezeu, nu avem cum să ne rupem unul de celălalt, putem doar să ne facem zile fripte unul altuia, putem să ne supărăm, putem chiar să divorțăm, dar să stricăm unitatea n-avem cum, decât dacă, deliberat, alegem să nu fim cu El. Maica mea și - pfoai, scriu pregătită de atacuri puternice de la vrăjmaș (am observat că atunci când am o conștientizare, când vorbesc despre ea mai ales, că atunci o delimitez cumva de ansamblul vieții, atacurile parcă se intensifică, de parcă s-ar trece prin foc conștientizarea aceea), dar asta e... 
Să vă rugați pentru mine!

Știți, zilele astea, nu știu cum de mi-a venit, am făcut exercițiul ăsta de dez-identificare de roluri. Nu este vorba despre o refuzare, nerăbdare, respingere a lor.  Da, rolurile presupun porunci specifice, dar nu despre eludarea lor a fost vorba în exercițiul ăsta de dez-identificare, ci pur și simplu, o conștientizare a faptului că eu sunt cineva care are de făcut lucrul acesta, în rolul acesta, nu sunt rolul. Pur și simplu am avut nevoie să conștientizez faptul că nu sunt rolurile, am avut nevoie să mă simt pe mine, cea care sunt dincolo de roluri, să nu mă leg de stările plăcute sau neplăcute. Maica mea, am simțit că sub roluri e Domnul, e acel Viu despre care vă spuneam. Acela e cel mai mare dar pe care l-am primit: să fiu conștientă și să mă raportez la El, în mine. Știți cum, merg pe stradă, văd lucruri frumoase, oameni frumoși, vreme frumoasă și Îi arăt Lui și mă bucur de ca și cum aș fi cu un prieten vechi... 
Sunt așa recunoscătoare pentru toate micile daruri delicate pe care mi le face Domnul, parcă e ceva, așa, ”între noi”!
Sărut mâna cu drag, Maica mea, 
Cr