Doamne, nu vreau ca întâlnirea cu Tine să fie doar atât: o întâlnire. 
Doamne, mi-am adus aminte de tânărul bogat din Evanghelie. S-a întâlnit cu Tine... ținea poruncile Tale, dar bag de seamă că nu era fericit de vreme ce simțea că îi lipsea ceva ca să se mântuiască. Dar, vezi, s-a întâlnit cu Tine și s-a întristat... 
Doamne, drumul de ieri m-a învățat multe. Câtă durere!!! Câtă durere și totuși nu ne puteam opri din mers: aveam de ajuns undeva. Mă gândesc că seamănă cu Calea spre Împărăția TA. E o durere continuă cu popasuri de bucurie și răsuflu, cu miorlăieli uneori, cu ”nu mai pot, dar merg mai departe!”; cu ”Doamne, de ce dacă Te rog să mă ajuți nu se întâmplă nimic?” iar apoi vezi că în ciuda durerii care crezi că te omoară mai faci un pas, și încă unul și realizezi că Dumnezeu face pașii ăia cu tine. 

Știți Măicuță, ieri, după privegherea de la Tălpălari am plecat într-un mini pelerinaj. Și a fost incredibil! 
Am dormit o oră pe maxi taxi și eram atât de odihnită! Și am pornit pe jos: mai întâi la Secu, apoi la Sihăstria și apoi la Sihla. Noi, inițial am vrut să ajungem la Sihla, la peștera Sfintei Teodora, restul a fost bonus. Și mergeam cu Doamne! Da... pe drum, între bucuria întâlnirii cu natura, între glumițele și minunările împărțite cu fetele, citeam ba un Acatist, ba cântam, ba vorbeam cumva cu Doamne... ce nebună m-am simțit cântând prin pădure ”Hristos a înviat” și ce bucuroasă eram că și fetele sunt la fel de nebune ca mine și nu-mi strică bucuria! Până la Sihăstria a fost ușor și plăcut. Drumul era bun, ziua părea lungă, bucuria și minunarea făceau kilometri să treacă atât de repede. 
Am pornit apoi spre Sihla. Habar n-aveam ce ne așteaptă. Era scris acolo 8 km, noi deja făcuserăm cam 11 și credeam că va fi la fel de ușor. Dar drumul nu mai era la fel: era plin de pietre și denivelări și tot urca, tot urca. Pe sfânta Teodora nu o cunoșteam, dar văzând că abia mai pot, că am nevoie atât de tare de gândul la Doamne, de putere de la EL, deveneam tot mai curioasă să o cunosc pe Sfânta care acolo a trăit! Devenea atât de clar că doar cu Dumnezeu poți trăi acolo încât rugăciunea către ea a devenit firească. Când am intrat în peștera ei m-am cutremurat! Nu de cât de greu i-o fi fost să trăiască acolo, ci de cât de mult L-a iubit pe Doamne și de cât de pătrunsă trebuie să fi fost de dragostea Lui! Da, când vorbești cu Dumnezeu mereu se întâmplă ”ceva”. Nu știu ce, căci eu încă n-am vorbit cu Dumnezeu. Îi scriu scrisori, Îi rog pe alții să Îi vorbească de mine, dar fug de adresarea directă. Da! Deși spun Doamne! Dar dau de întristarea tânărului bogat și mă întorc. Am nădejde însă... Undeva, nu știu unde, la o predică cred prin liceu, un părinte spunea că cică, până la urmă, deși nu e cuprins în Evanghelii, tânărul a vândut totul și L-a urmat pe Hristos. Dă Doamne să fac și eu la fel! 
Apoi, după ce am ajuns și la mânăstirea Sihla am luat binecuvântare de la un părinte de acolo și am pornit spre casă. Maică, după primii doi kilometri îmi venea să mă trântesc cu fundul de pământ și să zic că eu de acolo nu mă mai mișc. Mă dureau picioarele atât de tare!!! Dar mergeam. Mergeam și mă miram că deși făceam opriri să mă odihnesc, să îmi mai revin, mă sculam iar și porneam. Mă miram că, deși eu când mă doare ceva sunt atât de irascibilă, răutăcioasă, împung pe toți din jur, n-am făcut asta! Da, am simțit că îmi vine și I-am spus lui Doamne că nu vreau, dar că nu mai pot și eu așa am învățat să fac față durerii, făcându-i și pe alții să sufere. Și atunci a venit A lângă mine și mi-a povestit de un călugăr care avea mult de mers după apă până la un izvor. Și, sătul de osteneala asta, s-a gândit să se mute mai aproape de sursa de apă. Pe drum însă, simțind pe cineva în spate s-a întors și a văzut un înger care îi număra pașii... și a intrat așa o bucurie în mine! Călugărul din poveste până la urmă s-a mutat, mai departe de izvorul lui. Eu însă mi-am continuat drumul și m-am bucurat! Da! M-am bucurat că mă simțeam privită de Doamne. Și râdeam de mersul meu de rață, râdeam de durerea care mă făcea să merg ca o rață, din când în când mai urlam la Doamne că nu mai pot să facă ceva și, mai ales, de ce nu face ceva, ca până la urmă să râd iarăși văzând că durerea nu trece, că e din ce în ce mai mare, dar că eu încă ”pot” să merg. Da, când am ajuns la stația din care urma să luăm maxi spre Iași, ne-am minunat toate și ne-am bucurat să realizăm că sfinții pe care i-am purtat cu noi ne-au ocrotit și ne-au păzit și ne-au învățat multe multe multe. 
Până și de la un câine am învățat ceva! L-am făcut mâță și m-am mirat că nu se supără că îl fac mâță. Și A mi-a spus că nu are de ce să supere, căci el știe că e câine, nu mâță! Și atunci mi-am dat seama că mă supăr pe ceilalți când îmi zic că sunt cumva doar pentru că eu nu știu că, de fapt, sunt un om al lui Dumnezeu! Dacă aș ști asta m-ar putea înjura toată lumea și să mă facă în toate felurile, eu aș merge tot țanțoșă, ca și cățelușul acela, ”simțindu-mă” doar sub privirea lui Dumnezeu!
Maică, nu știu rugăciunea cui îmi atrage milostivirea lui Dumnezeu, dar e incredibil! E incredibil și mă folosesc de ea! 
Și știți de când? De când am hotărât să iert! Da, de când am spus că indiferent de cât a durut sau doare, de cât de urâte sunt urmările rănilor suferite de la alții sau chiar ale celor pe care mi le-am făcut singură cu știință sau cu neștiință, eu vreau să iert și L-am bolunzit pe Doamne cu rugăciune pentru cei ce mi-au făcut și îmi fac rău; de atunci viața mea s-a schimbat uluitor! De atunci, când îmi vine în cap vreun om care m-a rănit Îl strig pe Doamne: ”Doamne, și pe el vreau să îl iert!” Și... și restul nu îl fac eu și nu îl pricep eu... eu doar mă bucur! 
Mulțumesc! 
Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!!! (ascult cu atâta poftă Acatistul de mulțumire, slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ce bine se potrivește cu viața mea de acum! Slavă Ție, Doamne!!!)

Sărut mâna, Măicuța mea dragă! 
Hristos a înviat!
C-V