Am citit articolul „Între închisoare și libertate” (www.qmagazine.ro) și aș vrea să vă vă spun că la mine nu au fost mesaje din astea, cât am fost mică, dar când am crescut mare și mai ales după ce am intrat la facultate, tata avea niște pretenții foarte mari de la mine. Unele erau de-a dreptul paranoice, mă întreba, de pildă, dar foarte violent, de ce nu sunt prim-ministru sau vice-președinte la Sorbona (n-am înțeles niciodată de ce vice?), iar eu care mă știam cum eram pe atunci îmi venea să mă arunc de pe bloc. Avea niște așteptări de la mine copleșitoare, voia să scriu, să public în reviste, să fiu cunoscută și eu eram cel mai anonim om cu putință. Nici nu voiam să ies în evidență prin ceva, voiam să trec cât mai neobservată. Îmi plăcea ca tot ceea ce făceam să fac în taină, să fie lucruri nu neapărat evidente, ci profunde cu adevărat, să însemne ceva pentru mine, nu pentru alții neapărat, mă rog, nu în primul rând. În capul meu cred că visam așa la o spiritualizare interioară și când tata îmi impunea modelul unei prezențe active în plan social pe mine mă șoca. Multă vreme am suferit mult din cauza idealurilor înalte ale tatei în ceea ce mă privește și capacitatea mea de a face ceva important. Într-un fel, când a venit nebunia, am avut o perioadă când m-am simțit liberă de teribila responsabilitate ce apăsa pe umerii mei, care atârna ca o povară, și am putut să trăiesc independent de obiectivul tatei și a fost o perioadă minunată. Îmi revenisem complet din nebunia mea, dar cei din jur nu credeau asta, mă credeau nebună în continuare, și eu am profitat din plin de libertatea asta și de lipsa unei responsabilități imediate mi-am permis astfel să fac o mulțime de lucruri pe care în mod normal nu mi le-aș fi permis, printre ele să învăț și să mă rog. Erau singurele lucruri pe care le făceam. Perioada aceea în care eram crezută nebună fără să fiu, a fost cea mai faină. Dar sigur că nu puteam continua așa la nesfârșit. M-a făcut nebună și liberă exact cât am avut nevoie... 
Dar ceea ce am vrut să spun e că știu cât de apăsătoare și cumplite pot fi aceste mesaje parentale, și ele funcționează la fel de bine atunci când ești copil precum și când ești adult. La mine chiar au fost mai importante aceste mesaje și au avut un impact mai mare mesajele pe care le-am primit ca adult decât cele din copilărie. 
Un suflet încercat