Wau, Maica mea,
judecata nu ține de realitatea faptului judecat, adică dacă ce văd e real sau nu. Ce văd, poate fi absolut real, un fapt întâmplat sau o atitudine a cuiva. Dar diferența dintre observarea acelui fapt și judecare e ceea ce trezește în mine acel lucru. Și ce se trezește, aceea este o invitație de a lucra la mine, din nou, indiferent de realitatea faptului perceput. Adică, dacă eu ”observ” că cineva este snob și mă irită asta, pe de o parte, se poate ca acel cineva să se fi purtat așa sau nu (să fie doar percepția mea), dar de lucrat am de lucrat cu faptul că mă irit atunci când cred că cineva dă dovadă de snobism. Asta îmi spune despre mine că e ceva ce nu accept la mine: snobismul. Invitația pe care o primesc judecând e să lucrez tocmai asupra acestei trăsături pe care nu o accept. Și, bineînțeles, pot accepta să fac asta, dacă mă țin puterile, sau să disprețuiesc snobii în continuare și să cred că aș putea fi numită oricum, numai snoabă nu.
Atitudinea asta poate fi înlocuită cu orice mă irită, ca exercițiu. 
Tare!
Pfoai, bombardament.
Ce are nevoie celălalt de la mine e ce crede el că are nevoie, nu ce cred eu că are nevoie, conform ”canoanelor” științelor relaționale. Dacă un cerșetor vine la mine și îmi cere bani, iar eu mă gândesc că are nevoie de mâncare, nu-i dau ce are nevoie, ci îl judec. El are nevoie de banii aceia. Ce pot eu să fac, atunci când nu-i dau, e să-mi asum că-i refuz împlinirea acelei nevoi - din lipsa banilor sau a dispoziției de a-i da și nu să maschez asta cu faptul că „oricum n-ar ști ce să facă cu ei, i-ar cheltui pe țigări ori pe alcool ori i-ar da peștelui etc.” Nedându-i bani din cauza a ce pare el a fi, eu, de fapt, intru peste responsabilitatea lui și îl judec, luând asupra mea responsabilitatea asta deși nu-mi cere nimeni asta.
De fapt, nu-mi asum vinovăția pe care o simt atunci când nu-i dau și nu-mi asum că e sărac și că mă doare. Fug din fața durerii pe care o simt pentru el și fug de libertatea de a-mi asuma că uneori chiar pot să nu împlinesc nevoia unui cerșetor.
Un dependent de țigări, chiar de țigări are nevoie, chiar dacă-i fac rău. Eu pot să-i spun oricât că nu are nevoie de asta, că e o dependență, el chiar are nevoie și chiar face urât dacă nu are țigări. Spunând că nu are nevoie, de fapt din nou îl judec și îi neg nevoia. La ce este el acum are nevoie și încă o nevoie foarte presantă. Eu, din nou, pot să-mi asum responsabilitatea să nu-i împlinesc nevoia, dacă-mi cere o țigară, dar nu pot spune că nu-i dau țigări pentru că n-are nevoie, că în felul ăsta nu-și respectă nevoia superioară, ci distruge templul Duhului Sfânt care este el. Din nou, nu pot să-mi asum în locul lui responsabilitatea asta. Pot doar să sufăr, împreună cu el, că nu-și poate sluji acea nevoie superioară de a-și respecta sănătatea.
Am nevoie să privesc, să văd păcatul celuilalt nu ca să-l judec, nu ca să-l vindec, ci ca să-l plâng și să cer iertare pentru el (nu lui, ci Domnului). Pfaoi, teribil! Am înțeles o variantă la cum vine asta ”iartă-le lor!” ori ”nu le socoti păcatul acesta!”. Pentru că văd păcatul aceluia, pot plânge pentru el ca și cum ar fi al meu pentru că este al meu, al omului. Diferența dintre mine și el e că eu văd acel păcat iar el nu (mă refer că nu vede, nu în sensul că nu conștientizează că e păcat, ci că nu se poate opri de la a-l face, dar sunt și situații în care chiar nu se vede că face păcatul respectiv). Într-un fel, asta înseamnă să ne purtăm poverile unii altora. Și asta înseamnă și că în felul ăsta plâng pentru păcatele lui ca și cum ar fi ale mele. Până acum am crezut că e vorba de o compasiune, că plâng pentru cineva din afară, dar din nou, ar fi o separație între ”mine” și ”el” și nu mai e decât emoție. Că mă gândesc la propriile păcate ca să-mi dau seama ”cum se fac” și plâng pentru asta.
Plânsul pentru păcatele celuilalt e mai mult decât o emoție și empatie, e plâns în mine, pentru mine, omul. Așa se justifică și cum de jertfa Mântuitorului ne-a mântuit pe toți. Așa se arată și folosul plânsului pustnicilor pentru lume. Ei știu că plâng pentru ei, pentru omul total. Și bineînțeles, au depășit pragul lui ”a ști” și ei doar plâng.
Doamne binecuvântează
Cr