Ce vreau în principal să vă comunic acum e că mi-a fost foarte frică de dumneavoastră.
Mă temeam să nu-mi uit cordeluţa acasă fiindcă atunci mă certaţi şi-mi dădeaţi să-mi pun pe cap unul din şireturile albe din dulap. Nu şiretul ăla mă îngrozea pe mine, ci cearta.
Mă temeam să nu cumva să-mi „scape” stiloul cerneală pe caiet (purceluşi le ziceaţi dumneavoastră petelor de cerneală) că atunci făceaţi ca locomotivele. Nu-mi amintesc ce ziceaţi şi cum mă certaţi, am în minte doar imaginea dumneavoastră ameninţătoare din care parcă ieşea fum. Apoi, nu mai înţelegeam ce înseamnă pentru dumneavoastră că „se încalecă” băncile. Trebuia să vă ajut să le “descălecăm”, dar eu reuşeam mai mult de frică, habar nu aveam ce înseamnă aia. Atâta trăgeam de bancă până când vedeam că nu mai bodogăniţi şi atunci ştiam că s-au descălecat. Şi acum rezolv multe probleme pe bâjbâite, în întuneric: atâta trag de ele până aud confirmarea de la cei din jur că s-a rezolvat. Prin ce metodă s-a rezolvat nu ştiu şi e grav că data viitoare trebuie să aplic aceeaşi metodă pe care eu nu o cunosc.
Mă temeam când greşea colegul meu de bancă fiindcă în cazul ăsta primeam pedeapsa amândoi. Îmi trimiteaţi colegi de bancă să-i cuminţesc eu, să am grijă să nu facă purceluşi pe caiet. Eu eram exemplul, „modelul” clasei şi modelul trebuia să fie perfect. Ştiam că nu mi-ar fi fost deloc uşor dacă făceam vreo prostie. De ce nu m-au cuminţit alţii pe mine? Poate că eu aş fi făcut şi mai multe prostii decât ei dacă aş fi avut mai mult curaj. Mi-a fost ciudă pe mine că nu aveam curajul să suport consecinţele unor „greşeli”. Ei erau mai pedepsiţi dar parcă erau şi mai vii decât mine. Şi relaţia dumneavoastră cu ei îmi părea mai vie decât relaţia cu mine şi m-a durut asta.
O singură dată mi-aţi înroşit palmele cu băţul lung şi gros pe care nu-l foloseaţi doar pe post de indicator şi o singură dată a trebuit să-mi cer iertare în genunchi pentru ceva ce mie mi se părea doar amuzant, atâta (ceva greşeli scrise de colegul meu de bancă în caiet şi care pe mine m-au amuzat). Dar eram îngrozită de ce vedeam că le făceaţi unora din colegii mei care greşeau mai des: aţi rupt băţul de spatele unui coleg, aţi lovit-o cu băţul peste mâini pe o fetiţă care nu-şi putea întinde mâinile în lateral cu 180 de grade la nişte exerciţii de gimnastică şi îmi mai amintesc cum lăsaţi urme pe faţa unui copil din prima bancă. Îl puneaţi mai întâi să-şi scoată ochelarii şi eu nu înţelegeam de ce vă pasă mai mult de ochelari decât de obrajii lui.
Eu trebuia să fiu cuminte aşa că nu puteam să am nevoie de ceva. Când colegii mei mergeau pe rând la dumneavoastră să le puneţi în păhărel apa „specială” din găletuţa „specială”, eu nu mergeam cu ei: nu-mi era niciodată sete. În pauză nu aveam voie să ies afară (nu ne lăsaţi, să nu ne amestecăm printre copiii răi) şi asta credeam că înseamnă să fiu cuminte: să stau tot în clasă. Când îmi trebuia la baie în timpul orelor, răbdăm până în pauză. De două ori nu am putut rezista şi am făcut pe mine. Nici măcar nu am putut să stau să diger ruşinea asta, principala mea grijă fiind să nu aflaţi ce am făcut. Şi nu aţi aflat, am reuşit să o ascund şi pe asta. Îmi era groază să mă culc seara ştiind că va trebui să mă trezesc o dată şi să merg la şcoală. Apoi îmi era groază să mă trezesc dimineaţa. Şi acum mai am senzaţia aia de rău în mine când mă trezesc: mă simt în nesiguranţă.  Îmi era groază să mă apuc de teme ştiind că s-ar putea să nu scriu destul de frumos, să greşesc sau să fac purceluşi. Uram caietele „tip” că din alea nu puteam să rup foile şi deci nu aveam cum să mă ascund de dumneavoastră.
Mai ţineţi minte concursul de şah la care v-am spus că am obţinut locul doi şi cât aţi fost de nemulţumită când aţi auzit asta?  Parcă vă aud: „Cine a putut să fie mai bun decât tine? Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Sigur a fost un accident. Sper să nu se mai repete”. În realitate, să ştiţi că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-aţi certat şi pentru locul 2 de câte ori v-aţi adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea: de dumneavoastră minţindu-vă, de părinţii mei cărora nu le-am spus că v-am minţit, de mine: mă simţeam vinovată că vă mint şi ca să scap cumva de sentimentul de vină mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam „treizeci ” iar cu voce tare doi.
Erau şi lucruri care-mi plăceau: patriotismul dumneavoastră şi toate cântecele patriotice care ne învăţaţi; mă simţeam cumva mândră şi demnă când le cântam; şi acum îmi plac cântecele alea. Apoi îmi plăcea că în fiecare dimineaţă cântam imnul cu mâna în dreptul inimii. Îmi plăcea că în loc de sport şi desen mai mult făceam română şi matematică. Mi-ar fi fost greu să fac desen în fiecare săptămână fiindcă nu ştiu să desenez şi acolo sigur nu aş mai fi putut scăpa de criticile dumneavoastră. Câteodată când venea ora de desen mă rugam chiar Lui Dumnezeu să vă trimită gândul să facem matematică şi de multe ori se întâmpla aşa. Mă simţeam uşurată doar pe moment şi nu mă puteam bucura ştiind că şi săptămâna viitoare o să trebuiască să trec prin asta.  Îmi plăcea când îmi verificaţi tema şi îmi scriaţi pe caiet un 10 mare mare cu steluţă, când eram admirată de colegi şi de profesorii care veneau în inspecţie. Asta era singura mea bucurie: să fiu admirată, dar aş fi dat bucuria asta în schimbul libertăţii şi a lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu ştiam cum să fac… Eram mereu în alertă şi asta mă obosea.
Şi dumneavoastră eraţi foarte apreciată şi admirată că aveaţi cei mai buni elevi, cea mai frumoasă şi mai curată sală de clasă. Sunt curioasă dacă cei ce vă admirau ştiau adevărul. Poate nevoia de a fi admirată vă făcea să vă comportaţi astfel cu noi: vedeaţi că dă roade.
Eu am păstrat secretul şi nu le-am spus nimic părinţilor mei, care vă admirau aşa de mult. Nu ştiu de ce, poate că până la urmă credeam că aşa e normal să se întâmple, poate că şi eu eram de vină că nu aveam destul curaj. Nu ţin minte să fi avut vreun alt sentiment negativ faţă de dumneavoastră în afară de frică. Doar pe ăsta mi-l amintesc. Vedeam că ne iubiţi în felul dumneavoastră fiindcă aveaţi multă grijă de noi şi ne luaţi apărarea când spunea cineva ceva rău despre noi, dar mie îmi era groază de o asemenea iubire.
Cred că v-ar fi ajutat atunci să aflaţi tot ce v-am scris. Din păcate, acum mă mai poate ajuta doar pe mine.
 
C.