"Nu va veni nimeni. Pot să mă ridic să mă maturizez, să merg mai departe sau să stau să îl aștept pe Făt-frumos care să-mi spună că viața e toată numai roz și eu pot să o privesc prin lentilele astea mereu." Debbie Ford, Secretul umbrei.

Nu va veni nimeni. Absolut nimeni. Nici măcar Dumnezeu pe care L-am așteptat atâta timp și am tânjit și râvnit după El să vină, să îmi umple golul și lipsa de iubire, atenție, încurajări din copilărie. Gata. C’est fini. Am înțeles asta și am înțeles că nimeni din lumea asta nu îmi va oferi asta, nu îmi va oferi iubirea, acceptarea mamei și atenția, sprijinul tatălui.
Nici măcar proiecția mea făcută pe Dumnezeu nu e adevărată. E distorsionată de toate așteptările mele frumos ambalate pe care i le-am dat Lui. E ca și cum acum cer aprobarea lui Dumnezeu să trăiesc și Îl întreb în orice secundă ce să fac. Oare eu nu înțeleg că déjà trăiesc? Ce vreau acum de la Dumnezeu? Știu FOARTE BINE ce vreau. Să intre El în rolul de mama și de tata și să rezolve toate problemele mele, ale unei copilării nefericite. NU, rezolvarea problemelor stă la mine. Asta e responsabilitatea mea. Să merg, să caut vindecare, am grijă de rănile mele și da, să accept durerile, frustrările și minciuna în care am trăit până acum. Să știu, să fiu conștientă că m-a durut, că mi-a fost frică, că tot ce am trăit în copilăria mea mi-a afectat și pervertit relațiile mele, cu cei din jur și cu Dumnezeu. Da, am trăit într o minciună și un glob de cristal – și mai trăiesc încă – în care m-am mințit pe mine că sunt perfectă și că merit totul și că ceilalți TREBUIE să îmi satisfacă mie nevoile mele afective neîmplinite. Și dacă asta nu se întâmpla, și oricum nu se întâmpla, imediat m-am frustrat și am căzut în cealaltă extremă: eu nu merit, eu nu sunt suficient de bună, eu sunt un copil rău, de asta oamenii mă resping și nu mă iubesc. Ok… și strigam la Dumnezeu. De fapt, era și este încă orgoliul meu, care e mort de frică și îi șoptea lui Dumnezeu așa: Doamne, vino Tu și "rezolvă" treaba cu toți ăștia care mă resping și mă abandonează pentru că eu nu merit asta, Doamne. Uită-te la mine, sunt frumoasă, deșteaptă, inteligentă, mândră etc, etc, cum poți TU care ești Dumnezeul lumii să îmi faci asta și să îi lași pe ceilalți să facă ce vor din mine? Cam asta îi șoptea orgoliul meu lui Dumnezeu. Nici nu mă miră faptul că Doamne Doamne "n-a venit să-mi facă dreptate". Dar eu m-am supărat pe El și m-am revoltat în fața Lui. Până ce am înțeles și înțeleg că până și durerea mea trebuie asumată. Cu ce e vinovat Dumnezeu că părinții mei au ales, nu contează din ce motiv, să se comporte într-un anume fel cu mine?
Calea strâmtă. Ce e ea? Nu e ceva la care să ajungi dintr-o dată. E ceva care îți cere să fii mereu conștient de tine. Mult timp am crezut că Dumnezeu, ca un părinte bun ce este, va veni și dintr-o dată mă va lumina cu harul Lui și eu voi trăi o stare continuă de plenitudine și fericire. Nu. Nu e așa. Nici măcar nu știu dacă sunt pe Cale, dar am o presimțire că acea cale strâmtă de care se tot vorbește înseamnă întâi durere și amărăciune. Pentru mine. Pentru mine e greu să trăiesc cu Dumnezeu cel adevărat - pe care nu Îl cunosc, dar care sigur nu are oglinda aceea pervertită de "codependența mea" în care eu insist cu încăpățânare să mă uit ca să îi aflu voia Lui și ce alegeri să fac în viață. Da, acum e greu. Îl simt pe Dumnezeu ca fiind foarte dur cu mine. Dar mă bucur că e așa, altfel cum aș renunța la patimile care sunt în mine? Altfel cum aș renunța la gândurile mele poluate și la otrăvurile pe care le înghit zi de zi? Altfel cum aș renunța la a mă considera buricul pământului și a mă crede responsabilă de tot și de toate și a crede că eu… eu pot schimba lumea. Nu a reușit Iisus să facă atâtea lucruri pe pământ câte a reușit să cuprindă imaginația mea. Până acum. Măicuță, să îmi spuneți dumneavoastră dacă tot ce scrie aici sunt deșertăciuni și amăgiri. Eu îmi dau seama până acum că mânia mea, furia mea, revolta mea, îndreptățirea mea, " poruncile" mele în fața lui Dumnezeu sunt niște mecanisme de apărare, numai ca să nu intru acolo. Acolo, în iadul copilăriei și al durerilor mele și să simt, să recunosc, să spun da… am trăit într-o minciună până acum. Să simt amărăciunea și să știu că mă doare asta. Să îmi văd părinții robi ai unor patimi, păcate, să simt și să înțeleg durerea lor și amărăciunea din ei înșiși. Să realizez că asta e durerea mea, asta e "povestea mea". Să îmi asum asta. Să accept că am avut grijă să îmi ambalez viața și copilăria frumos, foarte frumos. Numai să nu se vadă ce e înăuntru. Am făcut asta din teamă. Teama de a nu semăna cu ei – cu ei, cei care mi-a făcut rău și m-au supus la chinurile astea. Martiriul. Văd că cei din jur sunt nenorociți, dar ce bine de mine că prin "exemplul meu de onestitate și cumințenie" le întrețin condiția de victimă și îmi întrețin sentimentul de superioritate că "eu nu sunt ca ei"… Nimic din ce știu nu e adevărat, nimic din felul în care văd eu lumea nu se potrivește cu realitatea. Am senzația că trăiesc într un glob de cristal opac. Foarte opac. Și nici măcar nu văd lumea. Mă lovesc mereu de el.
Cristina