Maică, dragă Maică,

Inițial am gândit să nu vă scriu, să nu vă obosesc. Însă, Măicuță, după ce am citit și mărturia lui Kati despre Psalmul 50 (anterior o citisem pe cea a lui Cristian) nu m-am mai putut abține: tot trupul meu cântă cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Știu, înțeleg foarte bine ceea ce mărturisesc ei, trăiesc de o vreme îndelungată o bucurie căreia părintele duhovnic mi-a zis să nu-i caut explicație, mi-s dragi oamenii, mă bucur pentru ei sau mă doare până în măduva oaselor când pe altul îl doare (altfel nu știu să pun în cuvinte ceea ce simt), L-am simțit pe Dumnezeu atâta de smerit, smerenie la nivelul firului de iarba și în același timp atât de puternic... era prea mult pentru mine ceea ce trăiam și, ca niciodată, îmi curgeau lacrimile în câte trei-patru șiroaie pe obraji și oprește-le dacă poți!... Încercam să mă ascund în biserică, să nu mă vadă lumea că plâng - de fapt nu plângeam voluntar, știți asta.
Și, Maică, cum să mă neliniștesc că de luni nu voi mai avea loc de muncă? Pur și simplu nu pot, credeți-mă; aceeași bucurie lină mă însoțește, e un loc de muncă și atât; asta e voia lui Dumnezeu, așa să fie.
Ideea generală este că, atât de bine îi înțeleg pe cei doi, care - slavă Domnului! - sunt înzestrați cu capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce trăiesc (spre deosebire de mine).
Slăvit să fie Dumnezeu!

Cristina