Blagosloviți, săru-mâna!
V-am scris cu mult timp în urmă în problema dacă aș face față ascultărilor? Am primit răspunsul .sfinției voastre și m-a ajutat foarte mult. Am intrat în mănăstire, mulțumesc bunului Dumnezeu, fac față ascultărilor cu toate că am probleme de sănătate. De multe ori citeam ce mi-ați scris sfinția voastră "că cel mai greu îmi va fi când voi descoperi despre mine lucruri ce până acum le-am negat și voi simți nevoia să acuz, să învinovățesc, să judec ca să scap de durere că nu sunt așa cum mi-am închipuit că sunt". A venit și timpul când am trăit și aceste momente. Poate că n-ar trebui să vină acum aceste momente? Poate e prea devreme!? Nu știu prea multe, dar mie greu să dezrădăcinez multe "patimi" din mine. Am citit într-o carte de-a sfinției voastre, Meșteșugul bucuriei, volumul doi, că nu putem ajunge în rai fără să trecem prin iad. E vorba din iadul din mine... tot ce mi-ați scris am citit și nădăjduiesc că îmi veți mai scrie și acum mi-au venit ca un plasture pe rană răspunsurile sfinției voastre.
Maica Domnului să vă răsplătească dragostea, pentru tot ce faceți, pentru mângâierile pe care le oferiți celor care au nevoie. Vă îmbrățișez.
Blagosloviți, săru-mâna și vă rog să mă iertați!
A
Draga mea Copilă,
Mulțumesc mult pentru vești și mulțumesc lui Dumnezeu că ești acolo de unde îmi scrii acum și că te străduiești să „faci față”.
Ce cuvânt frumos acest: „a face față”! Nu? Te trimite cu gândul și simțirea la curajul și bucuria de a sta în fața vieții cu toate problemele ei, de a sta în fața celor pe care le afli despre tine privindu-i pe ceilalți și multe altele, dar toate concentrate în puterea de a fi conștienți de demnitatea omului de a fi „față, „chip” al Celui ce este Viața noastră cea adevărată. De câte ori facem față unei realități, actualizăm chipul Lui în noi și arătăm asta celor din fața noastră.
Acum, ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor despre care amintești, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăție. Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
Rog, pe Bunul nostru Domn și Dumnezeu și pe Măicuța Lui Sfântă să te ajute să înaintezi pe Cale cu bucurie și pace, surioară dragă!
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana