Un răspuns de la Duhul Sfânt, printr-un sfânt al Său, pentru cei ce caută ajutorul lui Dumnezeu și simțirea prezenței Lui în viața lor.

„Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea lui. Căci această cunoaștere i se face temelie și rădăcină și început a toată bunătatea. Căci, când află cineva și simte cu adevărat neputința sa, își strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoștința și-și adună comoara sub pază. Dar nimeni nu-și poate simți slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puțin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, comparând slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște mărimea Acestuia. Și, iarăși, când va vedea mulțimea meșteșugirilor sale și paza și înfrânarea sa și acoperământul și îngrădirea sufletului său prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine și n-a dobândit-o și vede că inima lui nu are liniște din partea fricii și tremurului, va înțelege și va cunoaște că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie, prin frica ce o apasă și o războiește înăuntru, că-i lipsește cineva. Și de aceea inima se mustră pe sine, neputându-se sălășlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice [Psalmistul], cel ce mântuiește. Iar când cineva cunoaște că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni și, cu cât le înmulțește pe acestea, cu atât se smerește mai mult în inima sa. Căci nimeni rugându-se și cerând nu poate să nu se smerească. Iar inima zdrobită și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăștiere. Căci smerenia adună inima. Iar când omul se smerește, îndată îl înconjoară mila, și atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mișcă în ea. Iar când omul simte că ajutorul dumnezeiesc e de față, ajutându-l, inima lui se umple îndată de credință și înțelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găsește ajutor și izvor de mântuire și vistierie de încredere și liman izbăvitor de vijelie și lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi și acoperământ în vremea încercărilor și ajutor în ascuțișul bolilor și pavăză izbăvitoare în război și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor și, simplu grăind, că toată mulțimea acestor bunătăți își află intrarea în el prin rugăciune.”
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință,
Filocalia X, ed. Humanitas, p. 102.