Încă n-am învăţat să iert

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuță,
Făcând sesiunea a cincea mă gândeam la ceva: ce frumos e să stai undeva, păzit de vrăjmași (adică de oameni - căci noi pe ei îi binecuvântăm), așa cum stau eu în camera mea când nu sunt plecată. Da, e foarte ușor să-i binecuvântez pe vrăjmași, adică pe cei care mi-au făcut și-mi fac rău într-o formă sau alta, când mă simt cât de cât în siguranță. Dar... încă n-am învățat să iert. Simt că nu am puterea să binecuvântez un om care mă rănește conștient. Vedeți, încă nu-mi vine să cred că lumea asta e căzută și că nu trebuie să am nicio așteptare de la ea. Din așteptările astea de care sunt rar conștientă, dar care există, de care simt că nu mă pot lipsi, deriva, furia, neîmpăcarea cu viața așa cum e ea. "Ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen", "vrăjmașii mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ."
Iar dacă cineva mă rănește de mai multe ori-cu sau fără intenție - și nu-și cere iertare/scuze mă îndepărtez. Nu sunt deloc tolerantă, răbdătoare, blândă.
Și am rostit Rugăciunea pentru vrăjmași simțind o eliberare, și mai ales când citeam "Sluga blestemă pe vrăjmași căci nu știe, iar Fiul îi binecuvântează căci știe. Fiul știe că vrăjmașii nu pot să se atingă de viața lui. De aceea El pășește liber între ei și se roagă lui Dumnezeu pentru aceștia."
N-am putut deloc citi "Binecuvântează-i și-i înmulțește; asmute-i și mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere." Vedeți Măicuță, eu n-am atâta credință să pot rosti asta. Și-apoi, citind "Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginți", am înțeles că eu am comis acest păcat de a voi "să-L primesc pe Hristos fără cruce", căci mândria, egoismul, necredința și atâtea patimi ale sufletului meu mă fac să tremur la ideea de jertfă.
Mă gândesc că Dumnezeu îmi va da puterea să spun aceste vorbe într-o zi, simțindu-le și crezând. Da, cred că vrăjmașii ne sunt prieteni severi, cred că au un mare rol în apropierea noastră de Dumnezeu, cred Măicuță, în rolul esențial al suferinței în viața duhovnicească... Dar mi-e o frică...
Și-apoi eu sufăr de mândrie. O boală foarte grea. Și m-am gândit eu într-o zi de ce e păcat să fii mândru. Și mi-a venit un gând că păcatul nu este altceva decât minciună. Și mereu încerc să-mi zic: orice gând de mândrie e o minciună. Și mi-am dat seama că se aplică tuturor păcatelor: de exemplu, dacă răspund răului cu rău, am impresia că mi-am făcut mie un bine, dar e o minciună.
Măicuță, mă gândeam zilele astea ce greu e - mă gândeam, nu simțeam, prin carapace nu se simte mai nimic - să știi niște lucruri, să fii aproape sigur de ele și să nu le simți. Pot să spun cu toată certitudinea că sunt cea mai mare păcătoasă ( și chiar aș avea o mie de argumente), dar nu am căință adevărată. Sunt tare ca piatra, ca să zic astfel. Mi-am creat așa un zid de apărare, m-am străduit să fiu indiferentă și am reușit. Din păcate am reușit.

Cel mai greu mi-e însă să-i iert pe ai mei și... să mă iert pe mine.

Ție Doamne vreau să Îți slujesc și nu acestui stăpân crud care e ego-ul meu. Căci orice aș face el nu e mulțumit. Îmi repetă la infinit cuvinte de care sunt sătulă, cuvinte care mă rănesc. Iar eu aștept un singur cuvânt bun, de laudă din partea lui și nu primesc decât: bine, e bine. Se putea și mai bine. În cel mai bun caz. De cele mai multe ori: rău, rău, rău. Un fel de ochi crescuți în mintea mea care mă supraveghează permanent și care nu mă lasă, să fiu. Îmi reproșează la infinit că sunt inutilă. Îmi spun mereu că nu sunt suficient de frumoasă. Că nu știu să relaționez cum trebuie, că nu mă îmbrac frumos.
Pentru laudele lui îmi pierd liniștea și totuși nu le primesc. Uneori mă privește cu ochii alor mei, alteori cu ochii altor oameni. Îmi strigă că e greșit tot ceea ce fac și că merit să fiu pedepsită. Îmi supraveghează orice greșeală, orice lipsă de atenție, orice moment de absență și de visare. Îmi spune că orice aș face, nu voi fi niciodată îndeajuns de bună. Dar că trebuie să fiu bună cu orice preț. Îmi spune neîncetat că sunt grasă. Că nu sunt normală. Îmi dă ca exemplu oameni invidiați care primesc slavă deșartă, au succes. "Uite, așa trebuie tu să fii". Mă conduce spre bărbați intangibili, cu care n-am nimic în comun. Spre oameni obișnuiți să critice, să judece, în care își găsește susținători.
Îl simt mulțumit rareori și numai când îi dau ceea ce-mi cere: slavă deșartă, ieșit în evidență, succes, numai atunci e mulțumit. Mă critică, mă judecă, mă desființează, iar eu sunt prea slabă să mă opun. Mă trimite să păzesc porcii, căci altă utilitate nu-mi găsește, decât a sta în compania porcilor. "Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea." (Luca 15, 16) Astfel sunt și eu. Căci ego-ul meu nu-mi dă nici măcar iubirea pe care ar arăta-o unui porc. Pentru că nu poate. Pentru că el n-are iubire.
Vin la Tine, Doamne, asemeni fiului risipitor "Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednică să mă numesc "fiicaTa", nădăjduind.

Să vă rugați pentru mine, Măicuță!
A

Să recitești cât vei putea de des ce ai scris aici pentru că a vorbit Dumnezeu duhului tău!
Încet, încet, mintea ta se va lipi de aceste adevăruri pe care deja le trăiești în mai adâncul tău și viața ți se va schimba după dorul inimii tale.
Nu te grăbi să fii altfel decât ești, și nici să faci mai repede și mai bine (că perfecționismul e o boală grea și aducătoare de chin), ci lucrează mereu cu onestitatea de până acum și cu rugăciune și mari minuni vei mai trăi.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar