Măicuță,
Povestind cu mami în seara asta a început să-mi povestească despre nașterea surioarei mele. Și printre altele îmi spunea cum una din femeile care erau cu ea în salon îl trimitea undeva pe soțul ei pentru că din cauza lui ea a rămas însărcinată și o durea. Mi-a spus-o de parcă era atât de firesc încât îmi imaginez că nu a fost prea departe de a face același lucru. Măicuță, cum să îți înjuri soțul când ești pe cale să aduci pe lume copilul vostru???!!! Doamne, am înlemnit și îmi răsuna în minte chestia asta. Nu știu... firescul a tot ceea ce mi-a povestit este un firesc în care Nunta nu exista, Dumnezeu... unde e Dumnezeu într-o căsnicie în care îți trimiți bărbatul la dracu? Am spus și eu asta o dată și am simțit că îmi arde inima de durere! Am strigat din tot sufletul după: Doamne iartă-mă și binecuvintează-l pe soțul meu... și am făcut asta de câte ori îmi aminteam până m-am spovedit (și îmi aminteam mereu). Ceea ce până atunci erau simple cuvinte, pe care ce e drept le foloseam în ultima vreme foarte foarte rar, atunci au prins un alt înțeles, o altă profunzime și realitate. Nu le-am mai folosit de atunci nici cu soțul nici cu altcineva.
Măicuță, eu cred că pentru părintii noștri, ai mei cel puțin, copiii nu au fost daruri, minuni, mângâiere. De asta simt atât de profund golul de iubire. E adevărat, după ce am apărut inima lui mami s-a înduioșat și m-a iubit. Dar înainte, în burtică, îi eram dușman; parcă eram o victorie a bărbatului în lupta dintre bărbat și femeie.
Și acum dau slava lui Dumnezeu pentru faptul că m-a învățat să primesc durerea binecuvântând-o și dându-i Lui slava pentru toate! Cât de dulce poate fi suferința când nu te revolți și o primești ca pe un dar! Și cât de dulce trebuie să fie durerea care dă naștere unui om! Unui copilaș al lui Dumnezeu. De ce uită părintii noștri că nu suntem doar copiii lor? Ai mei, mami, tati, au spus de multe ori fraza tipică „Eu te-am făcut, eu te omor”... și ceva în inima mea îi contrazicea! Nu aveau dreptul ăsta! dar nu știam de ce.
Știți, pentru prima dată I-am spus lui Doamne că mi-aș dori și i-am cerut un copilaș. Nu pentru că m-aș simți în stare ci pentru că acum știu că pe copilul meu îl voi privi ca pe copilul Lui și vom avea grijă împreună de el. Și nu mai îmi e frică. Bineînțeles, nu insist. Nu vreau să-mi facă vreun moft aiurea. Să fie după cum vrea EL. E singurul aspect al vieții noastre pe care și soțul meu l-a încredințat Domnului: copiii.
Și mi-a mai venit ceva în cap. Mi-a mai venit o cerere: Doamne, ajută-mă să îi iert pe Adam și pe Eva și să îi accept ca pe părintii mei. Îi negam. Negam întreg Vechiul Testament. Nu vroiam să le accept căderea. Și de asta nici nu puteam accepta că eu ceva pe drept sufăr. Nici acum nu pot, dar am prins un gând, o fereastră mică, care mi-a arătat că totuși e adevărat. Care mi-a arătat legătura mea cu toată umanitatea, cu toată istoria omenirii și care mi L-a arătat pe Hristos luându-mă de mână ca pe Adam și pe Eva în icoana Învierii. Acum știu că Domnul și-a iubit mult copilașii chiar dacă au căzut, chiar dacă i-a izgonit din Rai. Sunt complicate înțelesurile acestea pe care le-am primit și prefer să nu le pun în cuvinte, căci nu sunt clare. Și nu știu dacă le-am și acceptat. Dar le pun cumva în rugăciune și le dau Domnului să le clarifice, să le curățească, să le lumineze și să mă ajute să Îl cred pe El.
Și am pus punct războiului dintre bărbat și femeie.
Nu credeam că de la o simplă amintire să se nască în mine așa avalanșă.
Doamne ajuta, Măicuța mea iubită.
C-V