M-a șocat să văd cum privesc relația cu Dumnezeu, de parcă ar fi relația cu mami. Cum dacă fac ceva greșit nu doar mă rușinez, dar automat cred că nu mă mai iubește și încerc tot felul de „trucuri” să mă fac iubită. Și nu merge. Îl simt așa dezamăgit de încercările mele. Nu pot să spun doar „Iartă-mă” căci mi se pare că nu funcționează, că trebuie să iau 10 ca să fie „mândru” de mine, că trebuie să fac curat, să fac mâncare, să îmi fac temele ca să mă iubească iar. Doar că nu e așa cu Doamne. N-am ce să fac. Și îmi spune de multe ori să stau locului. Căci e doar în mintea mea nevoia asta! El oricum mă iubește. Dar mă încăpățânez, mă încăpățânez să îi arăt eu că mă poate iubi, că are dreptate să mă iubească sunt „bună”... și atunci mă lasă să chic din lac în puț și vine și mă ia în brațe și mă potolesc. Pe moment... doare, știți? Nu pot ieși din logica asta care spune că trebuie să fiu cumva sau să fac ceva să fiu iubită. Căci ajung la Doamne și Lui ce pot să îi dau să mă iubească? N-am nimic, nu Îl pot șantaja cu nimic. Și intru în deznădejde, căci mi se pare că mi-e închisă ușa spre Doamne.
Ce greu pătrunde Domnul dincolo de părerea asta a mea!!!