Domne ajută, Măicuță,
Am și eu o întrebare. Cum ați găsit curajul să vă abandonați în mâinile lui Dumnezeu? Mi-am dat seama că până acum L-am folosit pe Dumnezeu ca medicament însă niciodată ca vindecător. Îi cer să mă mângâie și să-mi aline suferințele și totuși mi-e groază să-L apuc.
Îmi aduc aminte cât de greu m-am lăsat în genunchi la rugăciune anul trecut, cu toate că aveam un bolovan de durere în mine. Azi am realizat că trăim într-o lume așa de nebună că efectiv nu mai ai încotro, nu mai poți să nu crezi, nu mai poți să nu ai nevoie de El. E atât de evidentă moartea, la fiecare pas, și totuși încă mai îndrăznesc să fug de El.
Vă țin legată în sufletul meu pentru că încă nu am găsit curajul să-mi încep călătoria mea cu Domnul. Să mă iertați.
R
Copila mea iubită,
Nu știu să-ți spun cum am făcut asta, pentru că s-a făcut „de la sine” în clipa în care am crezut că mâinile Lui sunt brațe deschise pentru a mă îmbrățișa. A fost o credință fără nici o dovadă! A fost ca o aruncare în gol! Dacă nici El nu era adevărat oricum nu mă mai interesa nimic! Și El este adevărat și Adevărul! În brațele Lui durerea și suferința n-au dispărut, ba, de multe ori, au fost și mai acute, dar au și fost pline de prezența Lui iubitoare, de bucuria plină de sens de „a fi” și de o nouă credință. Credința ca dar! Această credință mi-a mutat privirile de la ce simt sau trăiesc la sensul lor de dincolo de ce este acum și aici.
Cere și tu, Copil drag, această credință și ea te va învăța toate. Calea este rugăciunea vorbire cu Domnul în toată clipa! Citește Evangheliile, mergi la Liturghie, spovedește-te și împărtășește-te și El va lucra dărâmând meterezele fricii din inima ta.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana