Că scrierea unei scrisori, așa cum recomandă maicile, unei persoane căreia ai ceva de mărturisit, cu care nu ai vorbit, ești supărat etc. nu înseamnă vindecare instant, dar în schimb îl eliberează pe celălalt. Vorbirea asta cu celălalt, indiferent de cum reacționează, e ca o împăcare într-un fel (deși sentimentele tale nu se schimbă neapărat foarte mult) și îi redă libertatea. De acum îți duci doar tu cu Dumnezeu durerea sau amintirea sau trăirea aia din trecut. Asta mi s-a părut: că îl eliberează pe celălalt.
Și a doua, de fapt asta a fost ca o revelație, tot legată de trecut. Că am primit un telefon neașteptat de la cineva, legat de un moment din trecut, pe care nu l-am binecuvântat niciodată, nu i-am dat atenție, l-am trecut cu vederea. Și m-a izbit chestia asta - că nimic din trecut nu e trecut de fapt, că tocmai de asta toate revin la un moment dat, într-o formă sau alta. Aș putea să zic toate cele nerezolvate, dar n-am nimic rezolvat, deci nu pot să mă dau cu părerea. Ce iluzie și păcăleală dăunătoare, ca și cum nu tot noi am fi fost persoana aia care a trecut prin toate momentele dinainte, parcă e altcineva și tot ce e în spate e bine îngropat.
Și am mințit, la modul spus un neadevăr, de frica directorului. Și aș fi avut alternativa nu foarte grea să mă adun și să zic cinstit, că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar am mers pe mai ușor.
R