Sărut mâna Măicuţă!
Fiţi binecuvântată şi sănătoasă!
Deşi am promis că nu mai scriu nimic despre mine care să fie îndreptat către cititorii de pe site, citind mesajul publicat ieri, al surorii care se semnează C.D. m-am simţit şi vinovat şi mustrat de conştiinţă şi aş vrea dacă îmi îngăduiţi să încerc să repar din ceea ce am stricat. Nu e bine să pui în mâna pruncilor sabii tăioase şi mari, că se rănesc pe ei înşişi şi pot răni şi pe alţii... iată un fragment din mesaj la care vreau să fac referire trimis de sora C.D.:
 
„Da, am murit de invidie citind experiența lui Cristian așa cum aș muri de invidie de câte ori vreun pustnic s-ar coborî să-mi spună minunile pe care el le-a trăit, dar tot m-am bucurat și m-aș bucura să le aud.
Și să știu că crăp de ciudă, vreau să cunosc adevărul așa cum e el, nu cizelat pentru „urechile mele”. Da, indiferent care e adevărul, e mai bun decât cea mai frumos ambalată minciună. Vreau să văd, să aud, să simt, că dacă eu nu pot, sigur Dumnezeu poate să mă ajute. Nu mai pot să cred ce nu văd.
Pot doar să cred că voi vedea cândva. Nici nu-mi doresc altceva decât să trăiesc o experiență ca cea pe care a trăit-o Cristian. Nu mă tem că n-o să reușesc fiindcă oricum altă alternativă nu am, altceva nu mă interesează.”

Este un motiv foarte intemeiat pentru care Sfinţii Părinţi nu prea povestesc despre stările lor şi câteva dintre motive ar fi următoarele... În primul rând nu pot fi exprimate în cuvinte şi voi explica puţin mai jos şi de ce... Apoi, nu se pot spune din cauza slavei deşarte căci cel care le primşste cum spune Sfântul Siluan: „Tu Doamne mă răpeşti la Cer, însă mie mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele iar Ţie să ţi se aducă laudă”... am citat din memorie, ştiu că nu e cu perfectă acurateţe, dar nu am alterat mesajul ..
Însă cel mai important este că Părinţii toţi se feresc să facă din ele un scop, aşa cum se întâmplă nouă, celor începători..
Am spus că nu pot fi exprimate... aici este... ATENŢIE! Aceste stări nu pot fi vânate! Cine umblă după ele nu le va primi NICIODATĂ! În schimb, cu siguranţă că va primi de la vrăjmaşul înşelăciuni... va fi atent la ele, le va râvni şi va deschide uşa imaginaţiei şi închipuirii prin care suntem prada sigură a diavolului... Dumnezeu dă aceste stări ca mângâiere... citim în viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca că ea răbda arşita soarelui, foamea, setea. Ei bine, citite ne par aşa, accesibile... însă ea era şi ea carne suferindă ca şi noi... ba, mai mult, era obişnuită cum ea mărturiseşte cu cântece şi cu vin şi cu fripturi... să privim aşadar la suferinţa Sfintei puţin... zile întregi stătea întinsă lipită de pământ plângând... şi căindu-se de ce este în ea... în astfel de situaţii numai o firavă nădejde te mai desparte de prăpastia deznădejdii... şi când sufletul ajunge la limită şi nu mai poate nici să se căiască, când este epuizat şi în desăvârşita neputinţă şi cumplita suferinţă, printre acele suspine de inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu zice GATA! AJUNGE! DEAJUNS A SUFERIT! RIDICAŢI PE CEL RĂNIT! Cum ne învaţă Cuviosul Gheron Iosif Isihastul în scrierile sale numite „trâmbiţe duhovniceşti”... atunci pe acel fond de înfrângere şi de predare în braţele iadului, când sufletul este sigur că din asta nu va mai ieşi, că el nu mai poate şi că numai o minune îl poate slăvi: IMPOSIBILUL NUMAI DE S-AR PETRECE, ACELA M-AR PUTEA SCĂPA... Şi Dumnezeu cu imposibilul lucrează... de aceea zice Domnul că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu... în acel moment legile fizicii şi cele ale logicii încetează şi încep altele să funcţioneze... prin har, mintea cea care acum este moale datorită înfrângerii, este insufleţită de har şi răpită de Lumina cereasca în lumea celor duhovniceşti, dar de reţinut este aceasta şi anume că ele sunt dăruite de Dumnezeu atunci când pe cerul inimii noastre dispare cu desăvârşire orice dorinţă şi urmă de înălţare... ori pofta acestor stări este o cumplită şi urâtă înălţare... Am citit undeva o parabolă despre două suflete care au murit şi s-au aflat în faţa divanului celui Înfricoţat al lui Dumnezeu... Dumnezeu către toţi spune: Intră în Bucuria Mea! Primul auzind aceste cuvinte S-a repezit către Rai şi imediat a fost ars şi s-a aflat într-o stare de iad şi pe vecie s-a prăpădit în această stare. Iar celălat auzind chemarea Domnului a spus smerit: „Nu Doamne, nu pot căci nu sunt vrednic, ci vrednic sunt de iad şi s-a aruncat singur în flăcările iadului unde a aflat fericirea şi Lumina cea nesfârşită în frumuseţe şi celelalte.. În momentul în care Dumnezeu trimite acest har, trebuie să te retragi, nu să zici „în sfârşit”. Aceasta va face să sporească înmiit darul şi mai mult te smereşti şi mai tare se înteţeşte şi „merge-v-or din putere în putere” zice Apostolul. Trebuie să judeci cât de uimitor este că Dumnezeu îţi dă ţie celui ce trebuia să arzi în iad şi să te uimeşti de atâta bunătate câtă are Dumnezeu... Nu este deloc greu să gândeşti aşa atunci, căci harul însuşi te ajută şi stările sunt aşa de măreţe că nu ai cum să nu te simţi ca atunci când intri cu cizme pline de noroi într-un castel... e foarte greu să explici fondul pe care ele apar, dar important de reţinut este că noi trebuie să ne pocăim şi să vedem în ce hal de înfrângere suntem. A vedea asta deschide uşa harului şi atracţia şi dragostea de Dumnezeu care, Da! sunt bune şi mai mult decât fireşti vin pe acest fond... Eu am vorbit despre ele căci nu îmi sunt rodul nevoinţelor sub nicio formă, ele la nimeni nu sunt, dar eu nu am făcut nimic vrednic de laudă, fiind prin aceasta mult mai protejat de paguba slavei deşarte dar evident nu în întregime. Dar cum nu mă ruşinez să vorbesc deşertăciuni şi să povestesc şi să mă laud cu cele rele ale mele, am hotărât să vorbesc despre ele... dar înţeleg de ce cei care trăiesc în pocăinţă de ani de zile se feresc să le povestească... este sinucidere duhovnicească.. 
Aşadar eu îmi cer iertare şi Lui Dumnezeu şi fraţilor şi surorilor care au citit mesajele mele şi au reţinut „spectaculosul” din vina mea, nesubliniind eu suficient că noi trebuie să ne îndreptăm spre iad şi nu spre Rai, să ne luăm CRUCEA şi să ne lepădăm de noi înşine întru totul, să ne predăm înfrânţi şi să nu ne mai punem nădejdea în vreo victorie a noastră. Mulţi Sfinţi spun despre ei înşişi „eu nu mă voi mântui” sau „toţi se vor mântui afară de mine”. Dar acest gând trebuie trăit fără deznădejde... ca şi când te-ai preda crucii şi te-ai odihni. Nu te mai zbaţi... Te predai până şi iadului. „Asta merit şi nu pot evita. Mă predau. Mă predau şi flăcărilor iadului... asta sunt şi asta merit şi primesc ce merit şi am pace căci sunt unde merit”. Pe acest fond de predare şi de simţire a părăsirii, a despărţirii de Dumnezeu căci noi asta ne-am dorit, numai trăirea acestui gând dă naştere adevăratei căinţe şi tânjiri după Dumnezeu... După cum ne învaţă în atâtea locuri Sfântul Siluan... Atunci, în acest iad stând noi astfel, fără deznădejde şi plângând şi tânguindu-ne şi tânjind după Dumnezeu pe care nu-L mai putem avea, când ne vom aştepta mai puţin când vom atinge punctul cel mai de jos al totalei neputinţe şi înfrângeri ne va străluci nouă Lumina Dumnezeiască cea mai dulce decât viaţa şi mai Mângâietoare ca orice ne putem noi închipui, Lumina cea blândă şi smerită dar nesfârşită în Strălucire şi care aduce cu sine un abis nesfârşit de Pace... atât de adâncă pace că te predai cu toată fiinţa din ce în ce mai mult răpit într-o fericire de nedescris... simţurile încetează şi lumea asta este desăvârşit uitată ca şi când nu ai fi trăit niciodată pe pământ... cum spune Mântuitorul „în ziua aceea nu-mi veţi mai spune nimic”... poate doar „Oh, Iisuse, Dulcele meu Iisus”... „Miluieşte-mă”...
Să nu creadă cineva că eu am ajuns la măsura acelora... sunt de plâns şi nu de invidiat... le-am trăit, da, dar acum sunt un împietrit şi un înşelat, departe de ele, cum e apusul de răsărit... Petrecerea s-a terminat. Uşor, uşor, harul s-a retras şi suferinţa despărţirii de el este... şi nu este de dorit pentru nimeni... Sfântul Siluan vorbeşte foarte frumos despre tânguirea lui Adam la pierderea Raiului... teama că nu le voi mai gusta ca şi pentru cei ce încă nu le-au gustat, este cea din care se naşte pocăinţa... Cum învăţa Părintele Rafail... cu toţii am privit în Cămara Mântuitorului cea Preaîmpodobită... Unii mai de aproape, unii mai de departe, alţii din auzite... „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”... Însă cu toţii acum suntem afară şi zicem „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa... Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină şi mă mântuieşte..”
Sper că am îndreptat cele ce le-am stricat în mesajele precedente... Este urât când desfrânata vorbeşte despre lacrimi şi un păcătos ca mine despre Lumina necreată, aşa că vă rog iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine că am mare, MARE NEVOIE...
Doamne ajută!
Cristian