Cred în puterea vindecării pe care o are iertarea și abia acum am înțeles de ce a spus Mântuitorul "IARTĂ-I TATĂ" - pe lângă capacitatea inerentă prezenței dragostei - de a ierta (deci, iubindu-i nu putea să facă altfel decât să se roage Tatălui pentru iertarea lor), - îi voia vindecați! Cred - nu cred, știu! - că puterea tămăduitoare a iertării acționează și asupra celui care iartă, cât și asupra celui care este iertat!...
Vă dați seama că eu nici nu mi-am pus problema asta până acum?! Inima mea știa despre legătura indisolubilă dintre iubire și iertare ( Iubire = Iertare), dar...
Ce v-am spus acum mi-a venit ca o revelație chiar în clipa când am început să scriu mailul! Nu intenționam să încep așa… Și-atunci eu, dacă vreau să se întâmple o schimbare cu mama mea, am un mobil în plus să-mi doresc să o pot ierta: faptul că știu că iertarea mea va opera o schimbare nu numai asupra mea, ci și asupra ei. Acum, că am "înțeles cu inima" acest lucru, mi se pare... atât de pueril! (în sensul de - simplu, ușor de înțeles!) - Vrei ca în celălalt să se schimbe ceva? - iartă-i lui greșelile! Gândul mă duce: că ce pot eu ierta celuilalt? - ceea ce consider că a greșit față de mine, nu?... Problema e că eu mă supăr pe oameni și pentru ceea ce ei greșesc înaintea altora! Cum ar fi cu mama: sunt foarte supărată pe ea că îi descurajează și pe cei din jur în ceea ce fac, până și în cele mai mărunte lucruri, prin tot felul de replici și atitudini neîncrezătoare... Ori pentru faptul că în anii din urmă refuza să o asculte pe sora mea când ea avea nevoie să-i vorbească (îi era rău, o durea capul, nu era momentul etc.), și copila era nevoită să-i scrie scrisori și să i le pună în geantă, iar ea nu avea nici o reacție la acele scrisori, nici nu aducea vorba despre ele...! Simțeam nevoia să-i spun toate astea, dar nu știam dacă fac bine, pentru că deja s-a ajuns în situația în care mi-a spus (mama) că sunt toată un reproș pentru ea! Și m-a durut, și am răspuns în mintea mea "oho, și dac-ai ști câte reproșuri mai am!"..., și mi-am zis în sine-mi că trebuie să ieșim cumva din situația asta, că nu mai putem continua așa... Și mi-era milă de ea, și încă mai aveam multe să-i spun, și uite-așa... Și cu spusul nu rezolvam întotdeauna, că nu știm peste ce picăm, și riscăm să rănim... Iată mi-a picat privirea pe prima pagina din Sesiunea a 7 a Seminarului, undeva în josul paginii e scris: "Dacă ai ști darul lui Dumnezeu" îi spunea Domnul femeii din Samaria... Acest Dacă ai ști darul lui Dumnezeu mă face să simt că am aflat darul lui Dumnezeu...! Parcă aș avea răspunsul la toate întrebările: "Iertați..."!
Aseară, încă, nu știam cum va arăta răspunsul meu la Tema nr. 6.
Observ că sufletului meu îi ia mai mult timp să rumege unele lucruri, și îl las în tempoul lui, să vină lucrurile atunci când e pregătit... Aseară îmi spuneam: n-am decât trei rânduri la tema asta, nu am mai multe de spus deocamdată... Și nu l-am trimis încă, simțeam că nu era... finalizat. Azi, a fost surpriză!
Deși varianta de ieri e diferită de cea de azi mai ales la capitolul "piedici în calea împăcării", vă redau cele câteva rânduri scrise aseară:
Scrieți (într-un mic eseu) în ce relație sunteți acum cu Dumnezeu.
Mă doare să știu că sunt iubită (necondiționat!) și că nu pot răspunde în schimb.
Mi-e rușine că sunt așa cum sunt înaintea Lui, și cu toate astea încerc să-i fac impresie bună, până și Domnului meu, Cel ce vede toate! Învăț să mă așez înaintea Lui, să-L las să mă privească, (mie mi-e rușine să mă las privită), să am o relație cu El.
În legătură cu mama, îmi revine în gând fraza: "Iertând, îi vom arăta celuilalt că este iubit, că îl slobozim de povara vinovăției și a sentimentului de nevrednicie"... Problema este că eu vreau ca mama să se simtă vinovată! Faptul că zace într-o stare de inerție și impasibilitate îmi dă impresia că nu se implică în viața mea/noastră - a copiilor ei. Mă răscolește gândul că undeva, sub carapacea inerției, suferă.
Încă mă "lupt cu iertarea". Ceva în mine nu cedează, în ceea ce o privește. De aceea nu înaintez... Am senzația că undeva, ceva m-a rănit foarte tare. Nu reușesc să identific ce. Nădăjduiesc că Domnul, cu mila Sa... pentru rugăciunile celor care se roagă pentru mine...

M-am uitat în inima mea și m-am întrebat: ți-e frică de Dumnezeu? Și am văzut că mi-e frică de necunoscut, mi-e frică de încercări, de teste - pentru că sunt lașă și mi-e teamă că o să pierd examenul, pentru că mi-a fost dintotdeauna frică de singurătate (de când am aflat că Domnul e tot timpul cu noi mi-am mai revenit...), mi-e teamă de respingere, (mi-e teamă să nu fiu iubită, apreciată, respectată) și ca să suport mai ușor eventualele eșecuri nu m-am mai respectat nici eu... Mi-e teamă că va veni un moment în viața mea când va trebui să dau marele test al credinței, când îmi va fi probată credința și că s-ar putea să-l pierd... Mi-e frică să nu mă duc în întuneric după ce voi trece Dincolo, să fiu departe de Lumina Lumii! ...mi-e frică de multe lucruri, dar de un lucru NU mi-e frică:de DUMNEZEU.

În ultimii șase ani, de când am intrat în Biserică, parcă tot ce am făcut a fost să "savurez" bucuria de a-L fi găsit pe Hristos (Care de fapt a venit după mine) și atât... Lese-mi Domnul bucuria asta toată viața, și să ne-o dea la toți! Dar... atât... parcă nici un efort, nimic... și-atâta mizerie în mine... Mi-am dat seama că trebuie să cresc, să mă maturizez, să nu mai rămân blocată în infantilismul ăsta care nu m-ajută cu nimic. Să încep să (mă) asum. Să încep să (mă) dăruiesc. Cred că v-am scris deja că am înțeles de ce nu mă puteam dărui: pentru că eram bolnavă. Trist era că nu știam că sunt așa... Până când v-am cunoscut, și mi-am zis: aoleu, tre să mă fac sănătoasă, că altfel n-o să meargă! Și iată că de atunci a trecut ceva vreme, cam doi ani, au trecut iată deja peste cinci luni de când am deschis Seminarul iertării am înțeles de ce îmi pusese Domnul în mână revista Lumea monahilor, cu un titlu al cărui gust l-am avut toată viața pe limbă (probabil m-am născut cu el așa:) - Între durere și dragoste...Acum am înțeles că trebuie mai întâi să mă vindec, ca să merg mai departe pe Cale. De aceea am rămas acasă în continuare (la sfatul și încuviințarea duhovnicului meu) până mi se va limpezi în inimă că s-a vindecat ce era de vindecat și îmi va arăta Domnul în ce direcție să apuc. În clipa de față sunt că o pană în voia Duhului…
Am avut un moment de cădere, și am zis: gata! asta e, plec! nu mai pot, n-o să ajung nicăieri cu mama, decât la mai rău (nu mai vedeam nici o ieșire, singurul lucru pe care mai eram în stare să-l fac era să mă închin seara înainte de culcare și să zic Doamne, nu ne lăsa, binecuvintează viețile noastre și ajută-ne!... și în plus eram atât de legată cu niște sfori invizibile, că nu puteam să vorbesc despre asta nici cu sfinția voastră și nici cu părintele. Deși ziceam "ajută-mă să pot ierta, că nu mai pot așa!", nu se întâmpla nimic). Așa că mă hotărâsem să plec și să nu mă mai întorc…
Pe Părintele îl țineam mereu la curent cu Seminarul, îi trimiteam ce vă scriam și ce-mi răspundeați. Și i-am vorbit de mama. Că n-o pot iubi, că mi-am dat seama că nici nu mai știu de când, probabil, n-o mai iubesc. Că nu i-am simțit afecțiunea niciodată. Că nu e Seminarul pe care-l fac de vină că nu s-a schimbat ceva în mine, ci eu sunt vinovată că sunt prea leneșă. Tot ce simt eu pentru mama zace de mult în mine, și abia acum am avut curajul să conștientizez. Cu curajul stau de fapt cam prost, de aceea mi-a luat așa de mult. Dacă aș fi lucrat Seminarul conform indicațiilor, ar fi început poate și lucrarea... ori poate îmi ia mie mai mult să accept ce mi se întâmplă... Așa că m-a apucat furia când mi-am dat seama de asta. Furia pe mama, furia pe mine, furia pe faptul că sufăr de furie și că mi-o descarc pe mama. Că acum sunt în faza de conștientizare. Admit că în toți anii cât am fost plecată de fapt nu mi-a fost dor de ea, că de foarte multă vreme manifest o respingere fizică față de ea, un fel de dezgust de a o atinge sau chiar de a mă afla prea aproape de ea… Am conștientizat și admit că am fost furioasă pe ea pentru că m-a "abandonat" la bunici pe perioada preșcolară, și că plângeam de dorul ei și ea habar nu avea, că tot timpul eram singură acasă pentru că și ea și tata veneau seara de la serviciu, în timp ce sora mea sau frățiorul erau la creșă, că în tot acest timp am făcut cu încăpățânare eforturi să mă conving că sunt puternică și că toate astea nu mă afectau, că nu am lăsat pe nimeni să aibă acces la mine, și că am devenit un monstru de egoism și un despot.
Și părintele m-a întrebat: "Până unde merge furia ta?", "Uneori îmi vine s-o lovesc", "Și ce crezi că vei rezolva dacă o lovești? Crezi că se va schimba, că va fi așa cum vrei tu să fie? Ce vrei de fapt de la ea?", "Să mă iubească, doar sunt copilul ei! Între noi nu e relația părinte-copil! Eu nu pot s-o iubesc ca pe mama mea, întotdeauna m-am simțit în casă ca într-un orfelinat în care se are grijă de mine - să am haine, să am ce mânca..!" "Și dacă atât poate ea să dea? Oare din punctul tău de vedere, EI i-a poruncit Domnul să iubească, sau ȚIE ȚI-A PORUNCIT SĂ IUBEȘTI ?! Ea va da socoteală pentru viața ei... TU ce răspuns vei da pentru tine?" Și-atunci am înțeles... Părintele e un om foarte cald de obicei, lângă el mă simt ca o pietricică adusă de afară de la zero grade, și pusă lângă sobă... Însă eu acum mă poticnisem, și Domnul i-a dat părintelui cuvântul care trebuia să lucreze în mine. Ca să rămân, mai departe, pe Cale... până va vedea El că poate să mă ducă mai departe unde voiește...
Parcă am ieșit din niște neguri, de pe Valea plângerii... Încep să nu mă mai simt copil - copilul acela încorsetat în infantilism, retras în turnul de sticlă. Mă simt că o plantă căreia îi dau muguri și frunze... La mine vine primăvara… Deși, de multe ori, mă simt încă fragilă... Uneori mă simt plină de curaj, alteori parcă se întoarce copilul speriat...
În urmă cu câteva săptămâni gândeam: "Mă simt ca la dezintoxicare...". Acum mă simt de parcă am ieșit din prima fază a tratamentului, cea mai grea (zic eu...), abia mă țin pe picioare, am trecut la un regim sănătos, încep să văd lumea așa cum este, am dat jos ochelarii fumurii în spatele cărora mă ascundeam de oameni și de Dumnezeu, și mă cam dor ochii de la lumină... Din când în când mai pun ochelarii la loc pe ochi, dar fiecare zi e o șansă de a mă învăța din ce în ce mai mult timp fără ei...
Mă ajută foarte mult să petrec timp pe site-ul Centrului Sfinții Arhangheli, conferințele, postările de acolo...
B H