Viața aici în lume nu mă satisface, sunt mereu nemulțumită, nu pot merge de sărbători la biserică fiindcă lucrez, trăiesc într-un mediu necredincios care încearcă să mă depărteze mereu de biserică, simt că nici rugăciunile mele aici nu pot fi profunde în acest mediu.

Singura mea salvare ar fi o viață în mânăstire. Și aici vine disperarea: am un trup slab, chiar și după un post de două săptămâni mă îmbolnăvesc, de două ori pe ani fac amigdalită destul de severă cu febră mare, frisoane și mă trântește la pat cel puțin trei zile, am multe probleme medicale și un trup neputincios, slab, bolnăvicios, o să ajung să-mi urăsc trupul fiindcă mă desparte de viața ce o doresc. Nu mă suport.

Mă simt blocată aici în lume. Iar în mânăstire voi fi o povară și din cauza slăbiciunii mele duhovnicul meu nu pare să fie de acord cu dorința mea de viață curată. Aici am o viață călâe, rece, că nu mă pot „aprinde” într-un mediu necreștin materialist, care mă ține prizonieră. În stilul ăsta de viață mă îndrept spre iad. Ce să fac?

Diperare