Dragă maică Siluana,
îți trimit cu drag și nădejde răspunsurile la sesiunea a șaptea. Le-am scris pe etape, ca răspuns la fragmente din citatele trimise, deci s-ar putea să nu fie coerente, sper să se înțeleagă din ele zbuciumul pe care l-am trăit și îl mai trăiesc încă, dar și unda de speranță în vindecare pe care o întreînțeleg.

A fost o perioadă foarte lungă și foarte intensă în care mă apăsau toate durerile din jur, atât de mult încât cădeam în deznădejde. Începând de la suferințe generale până la cele concrete din jurul meu, ale oamenilor dragi. Cel mai tare m-au rănit suferințele celor înșelați în iubirea lor, copiii lăsați de izbeliște sau abuzați, neînțeleși.
Este aici un punct unde nu știu să mă opresc în suferință. Pentru că pentru mine a fost de multe ori o voluptate, în mod inconștient. Mi-am alimentat gândurile care îmi provocau suferință, care mă făceau să mă simt dezgustătoare, neputincioasă, nedemnă de a fi iubită, îmi aduceam aminte la nesfârșit de momentele când am fost lăsată de izbeliște, când cel pe care îl iubesc povestea de fosta lui prietenă pe care o înșelase, îmi imaginam suferința ei ca și cum ar fi fost a mea. Nu știu aici unde să mă opresc, unde să spun gata, nu îmi face bine, pentru că mi se pare că trebuie să suferi, că altfel nu se poate, fără luptă, fără greutăți nu obții nimic. Asta este în general relația mea cu Dumnezeu, un fel de troc, în care eu arăt că mă chinui și aștept ceva în schimb. Pe de altă parte, mă și lamentez, nu am binecuvântat suferința. Încerc să ghicesc gândurile lui Dumnezeu cu mine și cu rostul suferinței mele, dar nu reușesc până la capăt.
Nu am înțeles cum îmi vrea Dumnezeu binele, cum mi-l dăruiește pur și simplu. De fiecare dată când am avut bucurii, sau am obținut ceva bun, sau mi s-a întâmplat ceva bun mi s-a părut că e păcăleală, că o să mă trezesc și o să văd că lucrurile stau altfel, că de fapt e o fericire pe care nu o merit.
Capcana pe care o văd în mintea mea este că am făcut din suferință o plăcere, m-am afundat în ea, mi-am alimentat-o și din plăcerea de a fi victimă, poate și pentru că nu am știu să fiu altfel, nu am avut încă acel curaj. Și din mândrie, pentru că am considerat că e o cale duhovnicească, că trebuie să îndur suferința, că altfel nu se poate.
Suferința mi s-a părut o pedeapsă pe care am meritat-o, și pe care a trebuit să o îndur, doar că nu am știut să mă opresc și n-am știut să apreciez bucuria.
Da, m-am gândit mult la moarte, și la lipsa de sens a ceea ce facem, la bătrânețe, doar că biologia asta, corpurile în descompunere în care ne transformăm m-au descurajat, mi s-a părut, a propos de relația care m-a făcut să sufăr, că suntem atât de supuși biologiei, încât numai ce e tânăr ne mai poate atrage.
Nu am înțeles cum a vrut să îmi facă Dumnezeu un bine prin suferință. Am luat-o ca pe o pedeapsă pe care am meritat-o, pentru că și eu am acționat greșit înainte, doar că n-am știut să mă opresc din suferință, și mi-am întreținut-o, cu gânduri de neputință, cu gelozii, cu frici, cu momente în care m-am considerat dezgustătoare și nevrednică de iubire, și m-a speriat gândul că așa voi rămâne mereu, și că oricum totul e minciună, între oameni. Și ori ajungi sfânt, ori nu.
Abia acum, întrezăresc că în liniște și nu în zbuciumul sufletesc este mai bine. Și sunt momente în care luând lucrurile cum vin reușesc să mă bucur.
Dar în relațiile apropiate cu ceilalți, cum trebuie să fim, aici cred că am făcut o greșeală, pentru că m-am adâncit într-o relație care, în forma în care s-a desfășurat, datorită imaginației mele mai ales, m-a făcut să sufăr și eu am luat-o ca pe o suferință de îndurat. Dar nu am binecuvântat-o, ci am căutat explicații, și de ce e așa, și nu altfel, și până la urmă m-am încâlcit în propriile gânduri.
Da, și eu cred că din mândrie am suferit, pentru că chiar în suferință m-am considerat mai mult ca alții, și în lamentările mele, și autopedepsindu-mă.
Aici m-am blocat, considerându-mă o ființă bună și generoasă, că vreau să dau iubire, dar de fapt era din egoism, și m-a durut când lucrurile nu s-au întâmplat cum am dorit eu. Și de aici o suferință prelungită, pe care nu am știut să o mai opresc.
Da, am început să întreînțeleg că în suferința prin care am trecut nu am avut altă cale decât de a păstra dialogul cu Dumnezeu. Dar am interpretat-o greșit, suferința, încercând să găsesc explicații. A fost un fel de masochism, care m-a împiedicat să mă bucur. Și asta m-a făcut nefericită și fără energie, pentru că nu mi-am asumat-o ca pe o încercare, la capătul căreia se afla bucurie. Mi-am dat seama că e pentru orgoliul și mândria mea vicleană, că mă întrebam de ce sunt lăsată de izbeliște, de ce nu sunt iubită când eu dau lucruri bune și eram în permanență respinsă pentru asta. Nu am mai știut ce să fac cu mine, și unde să mă opresc. Ori aici e masochism, nu e asumare a suferinței, și cred că trebuie să te oprești. Și dacă celălalt te respinge, sau te amăgești că te iubește și aștepți la nesfârșit suferind ceva ce nu va veni, nu e o suferință sănătoasă. Aici nu am știut care e limita. Aici nu am știut să mă opresc. Am interpretat greșit suferința, așa cred. Dar încă nu am aflat răspunsul până la capăt, unde ar fi trebuit să mă opresc și unde să merg mai departe. M-am ghidat după sfatul duhovnicului meu, considerând că dacă celălalt nu vrea explicații sau să așeze cumva situația trebuie să accept asta și să nu mă amăgesc că pot schimba pe cineva. Între timp încerc să mă bucur de ce am. Doamne ajută!
AP