Am terminat și am început Seminarul iertării. A fost și este una din tainele care au reusit să mă vindece real, în unele părți bolnave ale sufletului meu.
Pe scurt, povestea mea a fost cam așa: deși am avut semne mari de la Domnul, după ce mi-am văzut sacii în căruță (vindecarea mamei mele, succesul la admiterea la facultate etc), am luat-o pe alt drum, unul în care am pus oameni în poziția de dumnezei și în care viața era o promisiune către o existență fascinantă și totodată periculoasă, care mă atesta astfel pe mine către mine, ca o valoare reală.
Nu I-am negat existența, nu m-am simțit atee, nici măcar nu m-am supărat conștient. L-am lăsat pe prispa casei mele și am zis că eu singură am să-mi fac un drum, care va fi bun, frumos, care îmi va aduce o familie mai bună și mai sănătoasă decât cea pe care mi-a dat-o El și mai ales una care nu mă va abandona.
Povestea mea nu e greu de imaginat. E dureros de previzibilă și deși eu am trăit-o ca un circuit unic de Formula 1, nu este nici atât de spectaculoasă.
Am trăit intens alături de familia aleasă de mine, ne-am afundat în ce înseamnă viața dorită de azi: afaceri, bănci, angajați, salarii, probleme, lipsa acută de timp, stres, faliment, datorii, neînțelegere față de acest deznodământ aspru, așteptarea în fiecare zi a unei schimbări care să arate că de fapt nu noi am greșit. Că suntem valori reale. Că ne-am născut cu un scop nobil. Că avem o cale corectă.
Depresia creștea de la o zi la alta, de la o lună la alta. Nu ne mai vorbeam, ne izolasem unii de alții, dar așteptările erau la fel de mari.
Eram bolnavi.
A început anul. Am ales, fără o speranță clară sau entuziasm debordant să vin în ianuarie la seminar- Comunicarea. Îmi amintesc ce am vorbit, dar ce mi-a rămas în mod real era fața dumneavoastră. Mi-ați făcut poftă, Maică. V-ați achitat cu succes canonul către lume. Eu am vrut să știu ce mâncați, ce citiți, unde dormiți, cât și ce și unde și cum și tot, de aveți pacea aia calmă și o Bucurie neschimbătoare. Am știut sigur că eu asta vreau.
V-am căutat pe net, am audiat conferințe și tot ce găseam cu dumnevoastră apoi, după două luni, în Post, am cerut îndrumare către un duhovnic și am primit-o. Alături de Spovedanie. De Sfânta Împărtășanie. N-am simțit ceva deosebit. M-am bucurat ca de o pomană către cineva foarte sărac. Părintele a spus că dacă mai vreau să vin, mă așteaptă. Am mai venit. Mi-a mai dat. Eram tot în Postul Paștelui.
Am simțit de Florii că ceva e altfel, că știu ca și cum am știut mereu, că nu sunt pe drumul cel bun și că ce vreau eu cu adevărat nu am să găsesc pe drumul acela.
Mi-am luat lucrurile, resturile de viață și m-am mutat pe alt drum. Mi-a fost frică. Am fost anxioasă, neliniștită, am plâns, dar ca un resort tăcut ceva m-a împins înainte.
Nu pot să spun cu adevărat ce minune am trăit.
Acasă, pe prispă unde m-am întors, nimeni nu a aruncat cu pietre în mine și m-au primit exact ca în predica fiului risipitor. M-am întrebat mereu Maică, ce se întâmplă cu fiul risipitor după masa cea mare? Și am trăit să văd.
E bine primit în fiecare zi, întâlnește oameni noi care luptă pentru întoarcerea lor Acasă și se fac sănătoși. Îi recunoaște, se bucură de ei. Simte dragostea Domnului și faptul că El nu a rămas pe prispă, au fost împreună mereu și l-a iubit pe păcătos ca pe fiul cel mai drag, cel mai special, febleţea lui unică și specială. În timp, m-am împăcat cu El, L-am iertat pentru că a îngăduit și asta nu din generozitatea mea ci pentru că mi-am dat seama, pe viața mea, că ce a îngăduit m-a dus mai repede către El. M-a dus unde eu am vrut.
Poate e scris poetic pentru unii, dar chiar așa stau lucrurile.
Fiul se vindecă. Cum? Am făcut un tratament complex cu Taine riguros administrate: Spovedanie, Sfânta Împărtășanie des, Sfântul Maslu în fiecare vineri, post, Liturghie nelipsită, câteva cărți de suflet despre viața Sfântului Siluan (mi-a vorbit pe limba mea, a fost cumva perfect pentru sufletul meu), conferințe, terapie, mic canon de rugăciune seara și dimineața, dar mai ales Rugăciunea lui Iisus spusă cât mai des, oricând, mereu dacă se poate, fapt care mi-a alungat noianul de gânduri și a făcut liniște și pace, Seminarul Iertării.
E o rețetă lungă? Mie nu mi se pare, o fac de drag, e normalul meu.
Ce a contat mai mult? Nu știu să spun cu adevărat ce a contat mai mult, totul a contat și, deși aș prescrie tuturor pașii fiului risipitor, știu azi că fiecare își face pașii săi proprii și suntem unici în suferințele noastre.
M-am schimbat de la o săptămână la alta.
Înainte era un supliciu să țin post, azi vreau ca posturile să fie mai dese.
Înainte mă uitam la televizor, la filme comerciale, citeam cărți fantasy, azi mi se pare că pierd timpul și evit natural, de la sine, să fac asta.
Citeam altceva, gândeam altfel, aveam alte dorințe, alte valori, alte conversații, alți ochi... mult s-a schimbat, de la o Împărtășanie la alta, și am devenit dependentă (și recunoscătoare) de... Domnul. Sunt cu El acum peste tot, în toate, avem o relație, o comunicare care se dezvoltă.
M-a ajutat mult și experiența mea trecută. M-a ajutat să înțeleg că nu pot singură, că eu nu știu, că singură nu am putere, că greșesc, că oamenii sunt oameni, că suntem bolnavi, codependenți, că relaționăm prin filtrul nostru de idei, sentimente, concluzii, experiențe, că nu ne cunoaștem cu adevărat, că... Și cel mai important, că locul lui Dumnezeu nu-l poate lua nimeni. Îl nenorocești pe acel cineva dacă îl așezi într-o poziție care nu e a lui. Știu că nu pot să iert, știu că m-am născut bolnavă și am adăugat boală pe parcurs, știu că fără Domnul nu are sens să încep sau să termin ceva, nu are sens să trăiesc.
Multe minuni am trăit și trăiesc zilnic.
M-am însănătoșit în unele dureri știute, în unele neștiute, și am înțeles că mântuirea însemna exact acest proces de întoarcere la firea reală a omului.
Citesc cartea „Secretul Umbrei”, care este una din cele mai tari cărți pe care le-am citit și care a venit într-un moment perfect pentru mine.
Povestea mea face parte din mine, datorită ei sunt azi aici și acum scriu ce scriu către dumneavoastră Maică, dar eu sunt mult mai mult decat atât. Cred asta. Binecuvântez. Caut să aflu...
Vă mulțumesc și Domnul să vă lase încă mult pe calea sufletelor care caută Acasă.
Cu respect și recunoștință,
Aea
Mulțumesc mult, Copile drag!
Mă uit adesea la tine, după tine, uneori cu „coada ochiului” și dau slavă lui Dumnezeu pentru toate ce le văd și le „miros” și-I mulțumesc și-ți mulțumesc pentru tot ce face și faci pe Cale!
Da, povestea noastră e mereu cu noi, dar devine, cu lucrarea lui Dumnezeu, povestea mântuirii noastre așa cum pentru unii a devenit „viața sfântului Cutare”!
Curaj!
Să pui tot ce descoperi în carte în fața lui Dumnezeu și prin Taina Spovedaniei și prin liturghia iertării! Așa, cele străine de credința noastră din viața și atitudinea autoarei nu te vor vătăma în niciun fel. E un suflet onest cu sine pe care Dumnezeu nu a alungat-o de la Întâlnire chiar dacă ea încă nu-L „cunoaște așa cum Este”.
Îți sunt recunoscătoare pentru bucuria ta și pentru fleul în care o slujești în cei ce încă n-o cunosc și o caută, de multe ori acolo unde nu este...
Cu drag mult, recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana