Sărut mâna, Maica mea dragă.
Lucrez la dependenţele mele şi... simt că mă aranjez în viaţa mea. Ştiţi, cum îmi spuneaţi că e uşor „să ne simţim bine” în afara locului în care avem de lucrat la ce ne doare mai tare şi ne e greu... Îmi e ciudat să scriu că fac terapie în familia mea (mi se pare ciudat adică să privesc lucrarea la propria persoană ca terapeutică în familie, unde, vorba aceea, „totul ar trebui să fie minunat şi să meargă de la sine” – prejudecată), dar simt că abia acum încep să accept să lucrez la nişte chestii cu adevărat importante pentru mine, tocmai pentru că sunt într-o zonă atât de centrală. Şi abia acum am început să accept faptul că atunci când ceva mă doare la „trupul” nostru, atunci e ca şi cum m-ar durea la trupul meu, că inclusiv această durere e o reflectare tot a unei percepţii greşite de-a mea, pentru că pe mine mă doare, se reflectă durerea în mine, ori e o „somatizare” la nivel relaţional. Așa cum un conflict interior poate fi somatizat într-o infecţie. Văzând infecţia, ştii că e vorba despre conflict. Dar şi invers, un conflict exterior, arată o infecţie interioară, sufletească. O percepţie, o interpretare greşită a unor lucruri. A dori să evit conflictul, a fugi ori a mă supăra pe el, e ca şi cum aş avea o infecţie în organism şi m-aş supăra că se manifestă. Până acum, cam asta făceam. Mă supăram de conflicte şi-mi era ciudă pe ele, că există, pentru că-mi arătau că ceva nu e în regulă cu percepţiile mele. Căutam să le minimalizez, pentru că în felul acesta „totul era bine”... Ieşeam „afară”, la lucrat, sperând că vindecând pe undeva pe la alte nivele, se va rezolva şi infecţia asta relaţională. Dar nu lucram acolo unde trebuie, cu adevărat. Sigur că a avut şi asta efect, că m-a adus aici, la a avea curaj în sfârşit să privesc în faţă conflictul acesta...
Îmi era frică pentru că nu ştiam ce am de făcut, cum trebuie să abordez... Şi... minune! Iată că eu nu a trebuit să fac mai nimic. A trebuit doar să privesc în faţă şi să-I arăt lui Doamne (ca de obicei, nu?). Şi Doamne a lucrat singur (tot ca de obicei, nu?)
Mulţumesc mult Maica mea pentru rugăciune, că, iată, am mai făcut un pas „greu” şi „înfricoşător” şi „pe nesimţite”. Rugăciunile Dumneavoastră sunt ca anestezia locală pe care-o faci la un dinte de lapte gata să cadă şi până să-ţi dai seama ce şi cum, îţi arată Doctorul că ţi l-a scos... şi apoi râzi cu gura ştirbă de cât de uşor a fost.
Slavă Ţie, Doamne!
Cr