Doamne ajută!
Cu permisiunea Maicii Siluana și a ta aș dori să adaug câteva lucruri ca să răspund din cât am înțeles eu până în prezent la întrebările acestea care se nasc și care și pe mine m-au măcinat, întrebări cum ar fi ”ce trebuie să facă omul ca să trăiască astfel, adică să se suie cu mintea la cer pururea, așa cum știm că se poate și cum știm că Dumnezeu vrea să tânjim după această desăvârșire... primul paradox e că nu trebuie să faci nimic.
 
Dumnezeu e milostiv, auzim des vorbindu-se despre odihna Domnului, odihna în Domnul, odihna Crucii, dar nu înțelegem ce înseamnă și până unde sau de unde începe, cum e și până unde merge această odihnă... știm și despre tăierea voii proprii și nu prea înțelegem nici aici, noi înțelegem că trebuie să ne tăiem voia noastră căci e greșită... o rog pe Maica Siluana ca acolo unde greșesc și spun ceva care nu se pliază pe învățăturile Sfinților Părinti să mă corecteze sau să completeze.
Și eu m-am chinuit mult timp cu tot felul de nevoințe, în special ale minții, în speranța că voi intra măcar pe cărarea, așa cum gândeam eu, care mă va duce înapoi în Rai, căci într-adevăr este urât după ce pleacă harul, și slavă Domnului că nu se retrage brusc că am muri de spaimă, ci te previne și se stinge ușor, așa ca și cum nici nu ți-ai da seama că a plecat... te trezești gol... dar rămâne în urma lui pacea, fie și dacă, să zicem, te-ai afla în mijlocul unui concert rock... nimeni nu poate să răpească asta... însă ce se întâmplă și este de-a dreptul vizibil după e că lumea asta pălește tare de tot... și lumina ei se preface în întuneric... m-am uitat în soare exact cum te poți uita la o lumânare și mi se părea ÎNTUNECAT! și obiectele și carnea de pe mine, erau fără lumină, care LUMINĂ ne lipsește și este LUMINA Duhului Sfânt. Când ești în har uneori - și așa este ideal - mintea se oprește din orice lucrare și se poate și este bine să se renunțe și să se oprească tot, chiar și gândul... să rămâi numai în uimire... este FOARTE IMPORTANT ce spun acum căci aceasta este cheia nevoinței pe care încercăm noi toți să o aflăm... rețineți că am vorbit de odihnă și de renunțarea la voia proprie... renunțarea la voia proprie este odihna Raiului după cum voia proprie este chinul iadului cum ne învață părintele Rafail Noica... ca mintea să se unească nu doar să lucreze (rugăciunea lucrătoare din inimă) să se unească cu inima în acea rugăciune numită de sine mișcătoare, are nevoie să se umilească să-și vadă starea, să o accepte, să nu se opună să se recunoască învinsă și să dea drumul oricărei mișcări (smerenia este de fapt acceptarea faptului că suntem mândri).
Cât timp mintea se roagă ea cu puterea ei nu va putea fi răpită așadar de Energiile Duhului Sfânt care adie ca un vânt blând în inimă... senzația atunci când Duhul îți poartă mintea în rugăciune este că te rogi tu căci El ne este mai intim decât ne suntem noi înșine... dar nu voi intra în dogma aceasta, va fi o dulce surpriză să o descopere fiecare în parte căci în cuvinte nicidecum nu poate fi explicată. Aceasta este odihna în Domnul... atunci imaginația proprie se oprește din lucru și gândirea și traistei numai cele ce îți dă Duhul! Dar ATENȚIE!!!! să nu creadă cineva că asta înseamnă o știrbire a libertății!
”Căci cine știe cele ascunse ale omului mai bine decât duhul omului care se afla într-însul”. Duhul Sfânt, știe ce vrem și ce avem nevoie, ce poftim în adânc... cele ce El îți oferă sunt... cum să explic eu?... de asta se numește ODIHNĂ! Noi nu știm și nici nu putem ști ce vrem! de asta nu e bine să ai vrere proprie căci te îndepărtezi și oprești lucrarea Duhului Sfânt! Sper că m-ați înțeles cât de cât, este frustrant căci e greu să explici aceste lucruri pentru care nu există corespondent... în rugăciunea inimii, aceea în care Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite, îți auzi vocea ta și simți că ești tu dar tu nu faci nimic ci asculți și asta te duce din răpire în răpire, din odihnă în odihnă și te afunzi din ce în ce în acea Odihnă dulce... Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul... și tot trupul prin inimă se roagă și tot sufletul și ritmul este desăvârșit... de asta recomand celor ce se roagă și-i doare capul să nu se mai bazeze pe ei înșiși, căci rugăciunea trebuie să fie odihnă și abandon... cine-și desăvârșește arta cunoașterii neputinței și a recunoașterii de a fi învins de patimi, să se recunoască sfâșiat de ele - este singura metodă de separare de ele! e alt paradox! Sfântul Siluan  a fost învățat de Mântuitorul că cei mândri suferă din cauza dracilor pururea! Dracii au putere să lege mintea cu patima căci ne luăm la trântă cu oferta lor, fie prin acceptare fie ca să o respingem... nu putem respinge nicio patimă, ABSOLUT NICIUNA! Putem însă să ne recunoaștem învinși... atunci abia va putea lucra Duhul și noi vom avea pace oricare ar fi condițiile exterioare... în ce mă privește asta este numai teorie, de fapt nimeni nu poate face nimic și asta ar trebuie să ne ușureze în nevoința noastră căci Sfinții odihnindu-se au înaintat... aceasta este nevoința! că o face Domnul! Cine crede că face el ceva sau că a făcut Sfântul cu puterea lui, îl păcălesc dracii ca să înceapă să zică în sine ”eh... astea nu sunt pentru noi...” și altele asemenea... Ferice de cel ce-și dă seama de ce dulceață poate aduce odihna crucii! De asta oboseala este semn că omul se nevoiește eretic... sau durerea de cap și celelalte... înseamnă că se bizuie pe el...
Vă rog să mă iertați că m-am întins la sfaturi, dar m-am simțit dator să aduc aceste explicații care sper că nu sunt greșite, și rugați-vă să nu îmi aducă mie pagubă și să nu mă aflu ca aceia care-și dărâmă casa lor și așa părăginită ca să pună cărămizile pe la casele altora...
Măicuță... iertați-mă și rugați-vă pentru mine!
Cristian