Măicuța mea dragă, binecuvântați! Dacă credeți că nu-mi folosește să-l publicați, nu-l publicați și rugați-vă să mă ierte Dumnezeu că am dezvăluit acestea.
Am rămas cu gândul la bucuriile pentru care Dumnezeu ne-a creat... Îmi face plăcere să vorbesc despre ele și dacă Dumnezeu e de acord, printre toate păcătoasele și lipsitele de sens lucruri pe care le-am spus eu oamenilor pe lumea asta, să spun și câte ceva din puținul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit spre vindecarea și învierea sufletului meu...
Că unde a prisosit păcatul, a prisosit și harul! O, cât e de adevărat! În primul rând aș vrea să spun că așa cum am trăit eu moartea prin păcat, că atunci când ea este foarte mare, granițele și limitele cu care noi percepem lumea pot fi depășite în sens negativ... așa am avut de exemplu acea experiență în care am mâncat bătaie de la un diavol foarte rău... o, de-ar ști oamenii ce rău e diavolul și cât control are asupra noastră prin patimi! Atunci când l-am întrebat cine ești am observat, spre stupefacția mea, că vorbea odată cu mine, ca să înțeleg că eu fac ce spune el... a fost cumplit! Îl întrebam cine e și ce vrea de la mine când se apropia cu tot iadul și spaima lui către noi și când eu rosteam un cuvânt deodată și chiar și înainte el le rostea cu mine! Închipuiți-vă spaima... și dă-i și luptă cu el, dar el râdea și putere ioc, nu aveam deloc! Eram ca o cârpă umedă! Parcă loveam un zid de oțel care îmi absorbea puterea...
Să plângem fraților pentru cei din iad care chiar în clipa asta suferă chinuri ce noi nu le bănuim că sunt posibile! Să nu uităm că adâncimea iadului este direct proporțională cu cea a Raiului... nu există milă la diavol, este deștept, extraordinar de inteligent și de manipulator... pentru el e o joacă și un deliciu și ce e mai rău e că încercarea de a i te opune îi dă putere și mai mare...
Dar nu despre iad vreau eu să mărturisesc... am mai spus că am fost scos din iad... am tot auzit oameni închipuindu-și cum e Raiul... din păcate unii spuneau că vor face surfing, mama mea spune că se va plimba ca un meteorit cu viteză printre galaxii, apoi se va duce pe nu știu ce planetă, apoi va mânca și nu i se va face foame și altele și altele... am văzut pe un forum spunând că „ce nasol!! nu ne vom plictisi?”, „se pare că da!” dar ziceau ei în concluzie acolo că atunci când ne vom plictisi, că ne vom aminti ce rău e în iad și că e totuși mai bine ca în iad... m-a durut sufletul să le citesc sau să le aud...
Hristoase Doamne, Mântuitorul nostru, ai milă de noi și ajută-mă să mărturisesc, rogu-Te cele ce eu le-am trăit și să nu-mi fie mie spre păcat și lipsită de binecuvântarea Ta cele ce le voi spune... Eu, fraților, nu știu cine sunt, nu știu ce e cu mine, sunt rău, sunt pătimaș, nu pot sta în picioare nici legat de stâlp fedeleș, eu tot cad... sunt praf, praf păcătos... m-am crezut, în ignoranța mea și în ciuda atâtor fapte mojice și mizerabile, un om corect în sinea mea și, ce e mai rău e că, credeam că știu, că mintea mea vede ceva, că știu „de ce” și „încotro” ne ducem... ajunsesem la convingerea că viața e inutilă, că e mizerabilă, că Dumnezeu e totuși insuficient și depășit probabil de creația pe care a făcut-o și disprețuiam la culme restul oamenilor care încercau să fie fericiți în nenorocita asta de viață... Eu încercam să nu mai simt, am făcut tot posibilul să fiu mereu drogat, cât mai drogat și numai așa lumea putea fi acceptabilă pentru mine... mă durea că credeam că știu „limitele” trăirilor și pe cele bune pe care le-am trăit pământește pe toate, mă refer la plăcerea asta de o vânăm toți și în cele rele, căci suferințele prin care am trecut nu pot fi exprimate în cuvinte... Până când am clacat... Așa de tare am forțat nota că am ieșit pe partea cealaltă, asta m-a lăsat Dumnezeu să înțeleg și chiar m-a ajutat s-o fac ca să mă răcoresc și să mă frâng, să se frângă acest pilon al mândriei prin care mintea noastră tinde mereu către mai sus, mai sus, mai departe, tot căutând și înjurând deznădăjduită că nu găsește nimic care să-i aline durerea, dimpotrivă, e din ce în ce mai urât... Asta am făcut eu! Cum să vă pot explica eu, fraților, durerea în care eram? Că nu poate limba să o spună! Am dat drumul oricărei norme umane și m-am revoltat... am crezut că voi sfârși în iad... În momentul în care nu am mai rezistat, în care presiunea era atât de mare că nu mai exista pasul următor nici înainte nici înapoi și nici pe loc nu mai puteam sta, am cedat, dar de undeva din interior, din foarte adânc și m-am prăbușit în mine. Însă ca un balsam răcoritor a fost pentru mine! Un ajutor vădit de la Dumnezeu care prin asta îmi arăta că mă iubește în ciuda vieții și a faptelor mele! Nu puteam înțelege asta și m-a copleșit această dovadă de iubire... Așa m-am frânt eu!
Sfântul Ioan Scărarul spune că din abisul păcatului în abisul smereniei e doar un pas...Pe cât de în iad eram eu pe atât de mult m-am prăbușit în inimă... Mișcarea asta eu n-o puteam face și aici am simțit că ceva îmi spune să-mi dau drumul... Să nu mă mai agăț de nimic.. Stai exact așa cum ești! Nu știu cât de bine mă puteți înțelege prin cuvinte... Am simțit apoi că ceva cade peste mine, că se pogoară și că toate se schimbă, apoi prăbușirea sau mai bine spus coborârea minții în inimă... când am pronunțat cuvântul miluiește-mă în inimă a izbucnit ca un foc, o explozie de bucurie, de pace, de mângâiere, dulceață și o nemărginită dragoste care se scurgea și în suflet dar și în trupul care imediat s-a transformat parcă în ceară, era molatec, că m-am ciupit și parcă nu mai aveam oase, așa era de moale... Nicio tensiune! Acestea toate țâșneau în ritmul bătăilor inimii și odată cu ele contopite și - iarăși îmi e greu să explic - se spunea înlăuntrul meu cu o voce blândă ca un tunet blând de fapt, „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”... ritmat că m-a uimit, ritmul și sincronizarea perfectă dintre toate... Vreau să precizez că pacea, bucuria, dulceața și dragostea acelea nu au ABSOLUT NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC ÎN COMUN CU CELE TRĂITE DE NOI în modul cunoscut! Erau vii, ele nu erau sentimente, ci erau pline de viață proprie și toate erau contopite și fierbinți, dar nu căldura asta, ci alta, de unde și frustrarea mea când povestesc că nu poate omul să-și imagineze până nu trăiește cum sunt acestea... Ce trăim noi nu e viață, asta e clar... Este mai mult o umbră goală, noi suntem un nimic conștient de sine, ca să zic așa, fără acelea! Și ele creșteau și am înțeles că nu au sfârșit, ele sunt mereu desăvârșite, dar ce e copleșitor e că nu au margini... și creștea și acel cui de foc, s-a mărit și mi-a încălzit tot trupul că mă simțeam exact ca o torță și ajunsese atât de puternică încât îmi era frică să nu ard și, în momentul în care am spus Doamne, ai milă de mine să nu mă arzi sau să mă strivești, așa de tare s-a intensificat că, de atâta dulceață am crezut că voi muri! De fapt eu trebuia să fiu mort demult, că de asta mă miram, cum de nu mor!? A durat 20 de minute, dar nu am vorbit despre Dragostea aceea... De fapt nici nu prea pot... e atât de pură, de blândă, de bună, Dumnezeu este o văpaie infinită de IUBIRE, este cea mai dulce dintre toate darurile, acea simțire a acelei iubiri... Gândiți-vă că noi ne știm murdari, mici, mojici, strâmbi, urâți, răi, păcătoși și nu ne așteptăm decât la mai rău - pe bună dreptate - și când vede sufletul că nu asta e viața în primul rând, că aici e moartea, când înțelege acea REALITATE, cine va spune BUCURIA aceea? Așa suntem de convinși că asta de acum e totul, atâta pâclă și deznădejde și durere și tristețe e pe și în noi, atâta întuneric și amar că nu-i de mirare că nu mai credem... Ah, fraților, nu pentru asta am fost creați, diavolul profită de căderea noastră și ne minte că nu e mai mult...
Și IUBIREA asta e GRATIS! Nu trebuie decât să te căiești de ce ești acum! Mulți înțeleg că trebuie să „fie buni” și ia o poziție de „drepți” chinuită, săracii, și nu au înțeles că Dumnezeu nu ne vrea „drepți”, ci smeriți, așa cum suntem. El nu se scârbește de păcatele noastre și mai mult, nu pomenește de ele! NOI, NOI NU LE PUTEM UITA! de asta cerșim mila Lui de fapt, ca să ne ajute să RESPIRĂM, dacă se poate să ne elibereze puțin de sub povara aceasta... Amintiți-vă, fraților, cu nădejde, de păcate, ca și când i-ați arăta buba Mamei! Uite, ce bubă urâtă am Maica mea! În fine, am spus astea ca să vă dați seama ce era în sufletul meu așa de împovărat de păcate și ce bucurie și eliberare a fost să văd că El e așa de bun, de iertător, de milostiv, de înțelegător... Am simțit că mi-a luat apărarea mai mult decât mi-o iau eu!
Revin la experiențe: seara a revenit, la rugăciune, când eram așa de trist că nu o voi mai simți și s-a întors dar e mereu altfel, a început ca și prima oară și apoi s-a schimbat în tot felul de stări cerești care mai de care mai minunate toată noaptea și toată dimineața, timp de 14 ore, când ușor ușor a început să se retragă... În Rai, nu e cu putință să se plictisească cineva, și în Rai nu vom voi altceva decât să fim cu Hristos, căci El Însuși este acestea...
Mi-ar lua prea mult spațiu să le spun pe toate, au fost timp de câteva luni mai multe „medicamente”...
Ah, de-aș putea spune despre acele părți ale inimii noastre pe care noi nu le bănuim... Suntem făcuți să-L primim pe Dumnezeu ABSOLUTUL în noi! El ne atinge anumite zone care când se umplu de Duhul Sfânt așa de minunate sunt trăirile și de UIMITOARE că fericirea este desăvârșită! Fraților, o să fiți, așa de surprinși! și de-ați citi toate experiențele de pe lume și le-ați închipui înmulțite cu infinit, nimic nu sunt! Că asta încerc și ăsta e scopul mărturisirii mele! E ALTCEVA! E TOTUL! DA TOTUL ACELA EXISTĂ ȘI DA! E PENTRU NOI! Tot ce simțiți că tânjiți să fie în inima voastră, este infinit mai frumos.. ȘI E ETERN ȘI E DINCOLO DE ORICE ÎNCHIPUIRE A CELEI MAI ÎNALTE ÎNCHIPUIRI A FERICIRILOR DE MAI PRESUS DE FERICIRE pe care inima le poate visa! ȘI ÎNCĂ ASTA E ABSOLUT NIMIC COMPARAT CU CE O SĂ FIE! 
Odată, în timp ce mă gândeam la aceste experiențe pentru numai o secundă și ceva m-am simțit cu mintea în Rai, preț de o respirație, nu mai mult... Fraților, nu are nimic, dar nimic în comun cu lumea asta! Noi, v-am spus, încă nu existăm, suntem stinși, fără Dumnezeu nu e viață, iar noi suntem fără Dumnezeu acum... Intensitatea simțirii și plinătatea de VIAȚĂ, așa de diferită și de stare de bine și fericire...
Altădată, pentru câteva secunde, gândindu-mă la Hristos Răstignit, L-am văzut Răstignit într-o dulceață și o pace paradisiacă de nedescris! Mi-am spus imediat „deci așa e în Rai!”... Am înțeles! Iată Centrul Raiului! Pomul Vieții! Hristos! Și eu eram tot răstignit lângă El... nu pot spune bucuria, pacea, dulceața acelea... Pacea de acolo era caldă și așa o stare de bine și de umilință dulce am simțit că de atunci am priceput ce înseamnă de fapt ODIHNA CRUCII... 
Altădată am văzut ca o lumină blândă și plină de sens care era peste tot, și din inima mea și din lume și era vie și în dreapta mea fără formă trupească, nu cu ochii trupești, pe Hristos, LUMINA LUMII, din care țâșnea către mine o infinită iubire și milă. Am simțit Bucuria Lui că dialoghează cu mine! DEPLINĂ! Dumnezeu se bucură de noi și am simțit că din El emană un abis de fericire și pace! Nicio virgulă, nicio umbră, niciun fel de NU! Nu tu reproș, nu tu mustrare, nu tu sfârșit sau altfel de limitare sau barieră! E așa de BINE să te scalzi în Iubirea Sa! E atât de dulce Duhul Sfânt! Iubirea și Mila Sa erau așa de mari că am simțit inima cum îmi arde și trosnea efectiv de acea ardere așa de fierbinte era, (când spuneam Miluiește-mă simțeam mila cum se varsă în mine cum îmi bubuia în piept, în centrul și-n adâncul ființei rănite) iar în stânga Sa era Maica Domnului cu aceeași lumină numai că mai gentilă, dacă pot spune așa, însă intensitatea dragostei era exact la fel! (ce plăcută era Iubirea Maicii Domnului... am simțit rugăciunea ei și dorința ei de a ne mântui, de parcă ea se transformase în această dorință). Atunci am simțit că Dumnezeu e totuna cu mine și m-a pus să mă uit înlăuntrul meu și am văzut ca și cum eram El! Închipuiți-vă venind din iadul în care am trăit eu mort, mai mort ca toți morții, un trup și un suflet de-a dreptul spurcat, mai rău ca o capiște idolească... Maica știe tot ce am săvârșit eu păcătosul... Așadar, gândiți-vă ce simțeam eu în inima mea așa de ruptă și de sfâșiată de păcat? Când vedeam atâta BUNĂTATE din partea Sa? Să văd că DUMNEZEU pe mine, un gândac împuțit, mă tratează așa?! O, câtă dreptate e în Pilda Fiului risipitor! Adevărat că a tăiat vițelul cel gras și mi-a pus încălțări și mi-a dat inel și a chemat pe toți cunoscuții Lui și a dat o petrecere și mi-a arătat Bucuria care o are pentru mine și mila și ce e mai important e că am știut în acea clipă că nu se pune problema să nu mă mântuiesc cu un așa Dumnezeu, și că El nu respinge pe nimeni din cei ce vor mântuire!
Oh, Fraților, cum să vă arăt cum ne iubește? I-am și spus: „Oh, Doamne, ce bine că nu Ești cum Te credem noi înainte să Te cunoaștem prin Duhul Sfânt!” Mintea noastră bolnavă și-L închipuie pedepsitor! Fraților, când Hristos va închide ușa Raiului va plânge pentru cei ce n-au vrut să intre... așa de mare e darul dumnezeiesc al LIBERTĂȚII!
Să revin la povestire că și-așa m-am lungit mult... Când am văzut un așa dar m-am încumetat și am întrebat când vom fi așa? Că vroiam să fiu de atunci și, așa de mult mă iubea că, dacă insistam să mă ia, cred că nu mă refuza, dar nu vroiam nimic și mi-am spus să nu uit cât oi trăi pe pământ cât de prezent e Dumnezeu cu și în mine! Repet, nu la un metru, nu e sus în cer! e aici acum, cu noi și în noi și trăiește, „se odihnește” în inimile noastre! Știam că dacă vreau să ajung cel mai drept la acele daruri trebuie să trăiesc și să învăț smerenia... M-a lăsat să înțeleg că în viitor noi toți așa vom fi UNA! Lumina din lăuntru, Lumina din afară, de peste tot Lumină! Și BUCURIE! AȘA DE MULTĂ FERICIRE AM SIMȚIT CĂ NU MAI PUTEAM STA ÎN PICIOARE! Dar revin și spun despre acea Lumina... ea e TOTUL! conține Totul în ea, e Vie, conștientă, blândă, aduce pace care covârșește mintea... Îmi amintesc că I-am spus „Doamne, ai grijă ca aceste daruri să nu mă frângă...”! în clipa aceea așa de mult s-a contopit cu mine că nu mai vedeam nicio diferență între mine și El și m-am temut și din cauza asta S-a retras parcă zâmbind de stângăcia mea...
Mă opresc aici încheind cu cele ce am început și anume că mai e o realitate, aceea a iadului care e pe atât de urât pe câtă fericire e în Domnul...
Și, în încheiere vreau să spun că cele ce le-am trăit eu păcătosul am știut că nu sunt absolut, dar absolut nimic în comparație cu cele ce chiar le vom trăi de ne vom mântui!
Rugați-vă pentru mine să nu-mi fie mie spre osândă, iar cel viclean să nu profite în vreun fel de aceste dezvăluiri ale mele...
Doamne ajută!
Amin!
Cristian