Măicuță, de când v-am cunoscut și am început să lucrez Seminarul și să vă înțeleg vorbele și sfaturile și să le pun în aplicare, pe cât pot eu, multe mi s-au lămurit... Știu, știu că tăcerea e de aur, știu că după atâtea răutăți nu ar trebui să am îndrăzneală nici să mă uit la cer, dar o parte din mine îmi tot zice că e păcăleală a vrăjmașului tăcerea cea fără folos și că ea de multe ori poate aduce în suflet mândria... drept pentru care, eu, în ticăloșia mea, odată am și păcătuit ca să scap de mândrie, simțind că mai degrabă sunt mai sincer atunci, decât dacă nu păcătuiam și că păcatul mi-a fost o fierbinte rugăciune astfel... De parcă așa m-aș fi dus la locul de întâlnire din care demonii voiau să mă păcălească să plec... "nu ești pe placul Lui" sau „fă cutare și cutare și vei fi prietenul Lui"... Și, încercând să mă ridic din păcat, intram într-o și mai urâtă minciună, în moartea pocăinței, și a sufletului... Știu că multe suflete cad astfel din lac în puț...
În ultimele zile mi-am adus aminte de asta, în special după ce mi-ați spus acea "taină" și anume că nu se dezbracă omul vechi, ci, de fapt, pe deasupra ne îmbrăcăm cu Hristos..
M-am gândit, așadar, pe toate părțile la asta prin prisma celor de mai sus... RĂBDAREA și ODIHNIREA ÎN ÎNSĂȘI PĂCĂTOȘENIA MEA!! O, cât m-am ostenit să nu mai fiu păcătos! Ca și când te-ai izbi de un zid așa îmi era! Cum ai da cu fața în viteză de un zid de ciment pe întuneric! Și iarăși, și iarăși, și iarăși... de mii de ori! Apoi mi-am amintit de odihna pe care o simțeam după ce păcătuiam, că eram mai aproape de Dumnezeu, decât când mă osteneam!
Aseară, în timp ce mă rugam, dintr-o dată m-am odihnit... Au început să mi se prelingă pe obraji lacrimi fierbinți... Stăteam în genunchi și nu voiam să mă ridic! Voiam să vină Mântuitorul și Făcătorul meu și să se așeze cu mine în iadul ăsta, ca să plângem amândoi moartea mea... Căci știam că viața asta a mea s-a sfârșit... Că eu nu voi mai fi... Și atunci am înțeles... Se făcea că a venit Domnul meu și a renunțat la însăși viața Sa, la Dumnezeirea Sa, la tot, și S-a făcut părtaș morții mele, dându-mi mie viața Lui și murind El în locul meu... Iadul? N-am scăpat de el, din el țâșnesc eu, dar m-am îmbrăcat peste acest iad cu Hristos. De unde și starea de duioșie pe care o simt cei ce se pocăiesc... Nu știu pentru ce să plângă mai repede! Că au murit și că, ce minune, murind, capătă viața LUI DUMNEZEU, în locul celui mai profund iad, al celei mai teribile MORȚI? Sau să plângă ca așa cum spunea un sfânt "sfinții sunt deodată și în iad și în Rai cu sufletul!" dar acum întunericul nu mai poate învinge Lumina, ci pulsează și în continuu se transformă în viață, în mod miraculos...
Eu nu mai trăiesc viața mea, eu mor din ce în ce, din ce în ce mă cufund în acest iad și pe măsură ce mor eu, crește Hristos în mine! Niciodată să nu-și închipuie cineva că asta înseamnă că eu mă voi topi ca o picătură în ocean și că nu voi mai fi! NU! Să nu fie! (am auzit pe cineva spunând o bazaconie din asta! Bietele suflete care erau în sală! Ce dezamăgire pe ele! Adică murim oricum până la urmă...) NU FRAȚILOR! Altceva se petrece! Eu, cel ce moare în iad, rămân eu, dar nu mai mă cufund în iad singur! Ci pe măsură ce mor și accept această coborâre în iad, Hristos începe să trăiască în mine! În sensul ăsta devenim una! Suntem deodată și eu cel care moare și El Dătătorul Vieții!! Nu e un alt Eu lângă al meu! Ci El sau eu avem aceeași identitate! Așa ne îndumnezeim noi, așa trebuie trăită pocăința și învierea în Hristos! Murind împreună cu El, de asta eu nici nu ajung să mai mor vreodată, căci El îmi transformă iadul în continuu într-un și mai adânc Rai...
Mă înțelegeți? Adică pe măsură ce eu pățesc și primesc răul, ca printr-o minune a Iubirii Sale NESFÂRȘITE și ABSOLUT GRATUITE, mă văd murind, dar - minune - Primesc DUMNEZEIREA LUI! „Nu vă mai zic vouă slugi, că sluga nu știe ce face Stăpânul Său, ci v-am numit pe voi prietenii mei!"
Până aici mă ajută cuvintele să explic ce am înțeles eu... astfel cugetând și pocăindu-mă, am avut următoarea experiență... mă rugam eu cel păcătos, trăind pieirea mea și văzând ce legătură de neexplicat mă leagă de acum de Hristos! Intimitate în moarte! În durere! Ei bine tot cugetând așa cu sete la Hristos Cel Ce nu devenind eu mai bun, vine să trăiască în mine, am spus de zidul în care intram cugetând astfel, ci fiind eu mizerabilul mizerabilului, mortul morților, în păcatul păcatului, în întunericul întunericului și cufundându-mă în acest întuneric, păcat, mizerabil, cufundându-mă, El mai tare mă îmbrățișează...
REPET! NU EXISTĂ SCÂRBĂ LA DUMNEZEU!
Dacă Măicuța va publica acest mesaj, cei ce-l citiți încercați rogu-vă, că știu că nu e ușor de înțeles, și vă veți mai izbi de acel zid, insistați, fără panică, stând acolo unde sunteți, așa cum sunteți, că de acolo și chiar mai jos veți coborî ca să vă uniți cu Hristos.
Ca să închei, că asta voiam să vă spun, Măicuța mea, când m-am rugat (în metrou) cugetând așa la Hristos, când am zis Doamne Iisuse Hristoase, lângă inimă, în centrul ființei, în trup, în suflet, nu știu să zic unde, am trăit, am simțit o durere, ca o durere TOTALĂ, de parcă toate durerile mele erau acolo, și sentimentale și fizice, absolut toate ca o înțepătură ce radia în tot corpul și tot sufletul am simțit și se diminua când spuneam miluiește-mă pe mine păcătosul... de două ori la rând am trăit asta, după care au intervenit schemele și m-am oprit...
Oricum, am înțeles că trebuie să stau în durere, să stau în acest iad, că aici se petrece pocăința (unirea cu Hristos)...
Vă mulțumesc pentru răbdare și iertați-mă că nu m-am putut abține să tac, dar ăsta sunt... rugați-vă pentru mine!
Cu drag și multă, multă dragoste și recunoștință, fiul Sfinției Voastre,
Cristian