Dragă bunică,
Tu ai fost singura bunică pe care am avut-o. Cealaltă a murit de mult, cu mult timp înainte de a mă naște. Cât aș fi vrut să o cunosc. Sunt sigură că m-ar fi iubit și aș fi avut și eu o bunică.
Mă uit la pozele de când eram mică și mă întreb de ce oare nu m-ai iubit... De unde atâta înverșunare să nu mă iubești? Pentru că semănam în neamul tatălui? Pentru că eram fată? Cum topi să nu iubești un bebeluș? Mi-ai spus în față că nu mă plăceai. De ce? Am știut că nu mă iubeați nici una, de aceea m-am îndepărtat și m-am refugiat într-o lume inexistentă, o lume ideală, și cât de greu îmi este acum să mă rup de acest surogat de viață. Ajunsesem de nu mai știam care este realitatea și care este visul.
Când mă gândesc la tine îmi aduc aminte câteva lucruri care mi s-au întipărit în memorie; îl văd pe fratele meu cum te drăgălește și te ia în brate și tu îl respingi - nu pentru că nu îl iubești - pe el îl iubești cică - ci pentru că nu îți plac manifestările de dragoste. Îmi pare rău că bărbatul pe care l-ai iubit, singurul bărbat pe care l-ai iubit, te-a părăsit, dar noi nu am avut nicio vină. Te văd, cum într-o zi de vară, te duci la vecina de peste drum, când toată lumea dormea, și îi pui apă cu sare la flori, asta pentru că bănuiai că și ea ți-a făcut la fel. Mă doare tare imaginea asta și nu știu cum să fac să o spovedesc în locul tău.
Te văd la nunta mea, cum mă blestemi și îmi spui că nu o să mă ierți niciodată pentru că fratele meu, fiind în armată, nu a putut veni. Te văd cum te cerți cu soacra mea și cum îmi stricați de tot nunta, care se termină în lacrimi și durere. Vă certați pe modul cum se gătește o varză călită. Doamne!
Spre deosebire de relația cu mama, pe tine am încercat să te mituiesc, să te câștig de partea mea. Îmi aduc aminte că te pieptănam și îți împleteam codițe pentru că mi-ai spus că îți place să te pieptene cineva. Te desenam. Te ascultam când ne povesteai câte ceva. Nu știai carte și inventai povești, făcute de tine și deci interesante, pentru că erau noi.
Ție trebuie să-ți mulțumesc totuși pentru felul cum pregăteai sărbătorile de iarnă și cele de Paști. Le dădeai o notă de farmec aparte, care mi-a bucurat copilăria. Și mai trebuie să-ți mulțumesc pentru ceva foarte important, pentru faptul că am fost botezați.
Chiar dacă ai mai fi trăit încă, deși ai murit la 92 de ani, nu cred că s-ar fi îmbunătățit prea mult relația noastră, deși spre sfârșit te-ai mai înmuiat, și asta și pentru că eram aliate în privința religiei împotriva celorlați din familie. Asta pentru că adunaseși prea multă încrâncenare pe care și eu văd că o am și de care nu reușesc să scap cu una cu două.
În încheiere vreau să-ți spun că îmi pare rău că nu ai vrut să fii bunica mea. Poate că acolo unde ești, poți să citești scrisoarea mea și sper că și ție îți pare rău și, cine știe, poate ne vom întâlni și ne vom împăca.
Nepoata ta cea rea
