O, Doamne!
Nu știu dacă m-aș satura să vorbesc, să mă gândesc sau să scriu despre locul pe care Dumnezeu îl are în ființa mea.
Mă simt un copil al Lui Dumnezeu. Indiferent ce fac, că sunt la serviciu, mă distrez sau muncesc, sunt la slujbă sau sunt acasă, undeva în mintea mea trăiesc o percepție a prezenței Lui. E ca și când cineva mă privește sau este lângă mine neîncetat. Această omniprezență m-a ajutat mai ales în momentele de răscruce, atunci când a trebuit să aleg între bine și rău, a fost forța care m-a ajutat să rup în mine răul și să pășesc mai departe.
E adevărat că de multe ori mă întreb pentru ce mă lasă să mă zbat atât de mult în necazuri și greutăți. Știu că logica Lui Dumnezeu este cu totul altfel decât logica noastră omenească și reușesc să trec prin încercările vieții având convingerea că asta este Voia Sa pentru mine.
Uneori Îl simt pe Dumnezeu în fața mea, de cele mai multe ori însă este în spatele meu.
Mă lasă să aleg și doar atunci când greșesc flagrant îmi ascultă rugăciunea și intervine foarte ferm în derularea vieții mele. Atunci când încercările sunt mai grele decât pot eu să duc, mă apără El în mod direct, alteori îmi trimite oameni buni care să mă ajute și să mă apere.
Îl simt pe Dumnezeu în tot ce înseamnă lucrarea Lui: într-un răsărit de soare pe malul marii, într-un apus de soare, în murmurul apei, în imensitatea mării, în tăcerea muntelui, în delicatețea unei ființe care tocmai a venit pe lume, în umbra morții.
Un loc aparte în sufletul meu este întâlnirea cu Dumnezeu în Taina Spovedaniei. Este cea mai directă și mai dragă întâlnire cu El. A fost o perioadă lungă când vorbeam cu Părintele, dar, să-mi fie iertat, îi vorbeam de fapt Domnului care era acolo, în spatele Părintelui, în altar.
Nu știu dacă este greșit, dar în toate aceste situații îl percep pe Dumnezeu Tatăl.
Îl primesc pe Iisus în Liturghie și în Sfânta Împărtășanie, cu toate că momentul conștientizării l-am trăit în mod firesc atunci când are loc Transformarea și nu atunci când primesc efectiv Sângele și Trupul Lui Hristos. Este o dorință atât de mare să conștientizez acea prezență în interiorul meu. Primesc multă liniște când mă împărtășesc, dar de multe ori mă gândesc că întinăciunea și păcatul meu este atât de greu că Iisus nu mă poate accepta la nivel fizic de manifestare.
În ceea ce privește Duhul Sfânt, Pr. D. Stăniloae a sintetizat într-un mod atât de simplu spunând că „Duhul Sfânt este capătul dinspre lume al Lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt îl percep ca pe o mângâiere, ca pe o adiere blândă exact așa cum m-a învățat Pr. Stăniloae.
Dincolo de aceste reprezentări am trăit de câteva ori într-un mod în care nu pot reda foarte clar printr-un simbol această legătură. Fie că a fost întuneric, că era acea prezență electrică, că era ca o ceață pufoasă, au fost întâlniri care mi-au marcat profund felul de-a fi și mesajul primit a fost extrem de clar și puternic.
De foarte multe ori Îl văd pe Dumnezeu în gesturile oamenilor de lângă mine. De foarte multe ori am conștientizat această prezență, fie că primeam un gest frumos sau ceva neplăcut.
Uneori simt cum mă ajută, alte ori trăiesc ca și când nu-mi dă nici o atenție, alte ori mă ceartă, sau îmi dă câte-un bobârnac.
Oricât de grea este uneori viața mea, când închid ochii și mă gândesc la El simt căldura, acel zvâcnet al sufletului, acel cutremur al trupului. Este forța care-mi dă puterea să trec prin toate încercările vieții.
Dumnezeu mă tratează ca pe un copil răsfățat uneori, am senzația că sunt un copil mic de tot care învață să trăiască în jurul tatălui. Mă lasă să alerg, să mă îndepărtez uneori, să învăț să trăiesc, dar invariabil finalul este atunci când copilul aleargă plin de încredere și se ghemuiește la piciorele Lui, așteptând să fie ridicat în brațe.
Alte ori mă simt pur și simplu un instrument al lucrării Lui și în astfel de situații mă simt ca o tânără cu sânge rece, sau ca un chirurg care știe că nu este loc de greșeală în incizia pe care urmează să o facă, cu toate că sunt conștientă că nimic nu este de la mine, că sunt doar un instrument în mâna Lui...
Au existat situații când i-am spus „ești rău”, sau „ești nedrept” sau pur și simplu i-am cerut ceva într-un mod imperativ, foarte hotărâtă. Spre șocul meu Dumnezeu m-a ascultat și atunci. Nu știu dacă a fost o ispită dar am trăit foarte clar două situații în care am simțit că Dumnezeu m-a lăsat să trec peste Voia Sa. E adevărat că de fiecare dată i-am spus și „iartă-mă, dar....”.
Doar în fața Lui am libertatea să fiu liberă, să fiu eu într-un mod total. Știu că El mă cunoaște mai bine decât oricine, îi cer neîncetat să-mi călăuzească pașii, simt că mă privește ca pe un copil răsfățat, dar uneori îmi doresc să mă ia mai în serios, să nu mă mai tachineze atât de mult.

Mai demult, într-un amurg de septembrie, mergeam cu mașina și aveam sufletul atât de pustiu și trist, era un suflet pe moarte. Eram extrem de scârbită și dezamăgită de viața pe care o duceam. Trăiam doar pentru bani și plăceri extrem de joase. Nu știu cum am făcut, dar am pus o întrebare pe care atunci am crezut-o retorică: „Doamne, oare voi mai putea să iubesc vreodată?”. Eram atât de sigură că nu. Aveam senzația că am ajuns în fundul cel mai de jos al gropii de mizerie în care trăiam.
Ceea ce a urmat a fost o adevărată poveste de iubire. Dumnezeu mi-a întins mâna Sa, am ajuns într-o biserică vie, cum până atunci nu trăisem niciodată, sau nu avusesem eu puterea de a percepe acea chemare. Am văzut că ceea ce credeam eu până atunci că este iubirea nu avea nimic în comun cu Iubirea. E incredibil cum m-a învățat Dumnezeu să iubesc, cum m-a învăluit în iubirea Sa.
Acum trăiesc o nesfârșită asteptare, fiindcă ceea ce-mi dă Domnul întrece orice posibilitate de imaginație.
Viața mea este încă foarte grea concret, însă în toate aceste încercări Îl am alături pe Dumnezeu. Cad și mă ridic, dar sunt fericită cum n-am mai fost până acum.
Am sufletul viu, învăț să primesc și să ofer iubire și peste toate mă culc și mă trezesc cu o veșnică dorință: „Doamne ajută-mă să fac doar Voia Ta!”
Așa m-a învățat însăși Domnul, să-L las pe El să mă conducă. Pentru mine „ascultarea” este cea mai frumoasă cale de a-mi trăi viața. Mă refer aici la marea ascultare ca mod de a interacționa cu oamenii, cu lucrurile, acea stare în care chiar dacă îți păstrezi integritatea valorilor, a principiilor de viață, te simți liber prin această stare de detașare (nu știu cum să-i spun), în care nu te opui vieții, dar și ascultarea particulară către duhovnic.
Îmi vine acum în minte o situație tare delicată. Primul meu duhovnic m-a ajutat foarte mult în ceea ce sunt acum, dar exista un „dar...”. Părintele era un om extrem de autoritar și dur. Erau situații în care luam câte o lovitură de nu mai știam de capul meu. Ce era mai greu a fost cu Spovedania. Aveam foarte tare senzația că nu-l mai simt pe Dumnezeu în spatele dânsului în altar, era ca și când tot ce spunea Părintele să fac era doar de la dânsul. Pe de altă parte eu simțeam aproape ca pe o suferință refuzul dânsului de a mă spovedi, de a mă lăsa să-mi spun păcatele.
A fost o perioadă extrem de grea sufletește. Aveam senzația că mă asfixiez, simțeam că nu mi se mai ușurează sufletul deloc. Îl căutam pe Dumnezeu și în Sf. Împărtășanie, dar aveam senzația că părintele nu mă lasă să trec de dânsul. Era ca și când Dumnezeu era undeva sus (era mai mult o stare, o zonă) și undeva mai jos era părintele, care mă oprea într-un mod foarte brutal să-mi ridic sufletul către cer.
Am avut nevoie de o voință de fier în acea perioadă, fiindcă dânsul parcă încerca să-mi strivească personalitatea. Mi-au fost aliat doar rugăciunile și scrierile sfinților părinți. Am citit atunci că indiferent de ce-ți face duhovnicul, dacă ramai în ascultare Dumnezeu nu te va lăsa să te pierzi. Și am respectat acest sfat cu sfințenie... Și, Părintele m-a chemat într-o zi la dânsul și mi-a spus că nu este în stare să mă ajute.(aveam probleme tot mai mari cu starea de sănătate a soțului meu, firma era la pământ, nu aveam nici o altă sursă de venit). Cu toate că în adâncul sufletului m-a durut cumplit gestul dânsului și l-am judecat atunci pe moment fiindcă multe din deciziile mele fuseseră impuse imperativ de dânsul, am mușcat din mine și am zis: „Doamne facă-se Voia Ta!’’. Practic am fost la un pas de a-mi pierde mințile de durere și dezamăgire. Am avut senzația că dânsul se jucase de-a viața cu noi. Am fost însă convinsă că Dumnezeu a vrut așa, oricât de greu îmi era să accept acea schimbare. Și după multă rugăciune zic eu că m-am vindecat cu totul de acea dezamăgire. Noul meu Părinte m-a primit mai întâi cu reticență, dar ceea ce a urmat a fost un vis frumos, o minune. Părintele este un om foarte hotărât și ferm, dar are atâta noblețe sufletească, că lângă dânsul nu mai poți fi și rău, că-ți este rușine. Imediat după moartea soțului meu, când mă vedea, aveam senzația că oftează în locul meu. Dânsul și copilul meu mi-au dat puterea să trec peste toate acelea și în toate simțeam prezența Lui Dumnezeu.
Mă gândeam zilele trecute unde aș fi fost acum dacă nu primeam să fac ascultare la momentul când primul duhovnic mi-a spus să plec de la el. Sunt absolut convinsă că aș fi fost pe cu totul alt drum și probabil mult mai departe de Dumnezeu.

În cele mai grele încercări am simțit prezența harului care mă învăluia și nu mai ajungeau la mine răul și durerea.
Spre exemplu, când a murit soțul meu m-am simțit singură. Eram doar eu și copilul nostru. Am trăit un moment de disperare, am țipat și am plâns. În durerea mea trebuia să am grijă și de sufletul copilului, dar spre uimirea mea la un moment am simțit ajutor și lucrurile au început să curgă într-o derulare firească.
Întâmplător sau nu, nu știu, cu câteva zile înainte în timp ce mă rugam cu disperare am început să plâng și I-am strigat: „Doamne oricât de mult mă chinui Tu eu tot o să Te iubesc!”.
Trei zile, cât a durat totul, am simțit o liniște și o iubire fără margini. L-am simțit pe soțul meu într-un fel cu totul aparte. Simțeam că este acolo cu noi și simțeam că liniștea mea i-o dăruiesc și lui. Am trăit acele clipe ca pe un ultim dar, aici pe pământ făcut lui. Aș fi vrut să-i dau toată demnitatea și prețuirea pe care nu a știut să le trăiască.
Atunci am învățat cu totul să înțeleg moartea. Nu m-am mai temut de moarte. Dintr-o dată moartea era pentru mine o altă ușă deschisă către Dumnezeu, o formă de manifestare, fără bariere, a iubirii Sale. E incredibil să poți să îmbrățișezi ființa iubită prin moarte. În prima noapte îl simțeam cumplit de agitat. În prima clipă mi s-a făcut teamă. Am luat o carte de rugăciuni și am început să citesc cu mâna pe sicriu. A fost un moment inuman de greu, dar am trecut peste teama mea și i-am simțit sufletul cum se liniștea. Am fost conștientă că Dumnezeu mi-a dat atunci puterea să-l liniștesc și pe el prin rugăciunea făcută.
O, Doamne și câtă încredere am primit atunci în puterea rugăciunii!
Acum mă las condusă pas cu pas și unde nu știu Dumnezeu îmi vorbește prin mesagerii Săi.
Sunt atât de îndrăgostită de Dumnezeu și de sfinții Săi că uneori mă întreb dacă nu-mi pierd mințile de atâta bunătate și iubire care se revarsă peste noi...
Per ansamblu viața mea este grea, nu m-am vindecat încă de trecut și acest lucru se simte acut în prezent, dar privind la microscop este o minune de la Dumnezeu, fiecare obstacol are în spate o minune.
Zi de zi trăiesc o minune, fiecare clipă este un examen și o școală la care mă cheamă Dumnezeu. Trăiesc pe viu ce înseamnă să transformi durerea în bucurie de viață. Poate că este nedrept ce simt, dar acolo unde în mod firesc cineva își simte părinții, pentru mine stă Dumnezeu. Îi iubesc și pe ei, dar prima ființă pe care o caut la nevoie este Dumnezeu.

Nu știu dacă am învățat bine această lecție de viață, de copil și până în prezent am învățat un lucru: noi oamenii suntem imprevizibili. Acum zicem că iubim, iar în clipa următoare hulim. Nu pot să-i acuz pe ceilalți fiindcă și eu de multe ori am fost obligată să procedez așa neavând posibilitatea să acord ajutorul cerut. Mecanismele noastre de reacție sunt incredibil de bine argumentate la nivel mental, dar dacă ai curajul să ridici cortina sufletului și vezi ce ascunde cea mai justificată atitudine rămâi fără grai.
Și atunci am învățat că singurul care nu mă va dezamăgi este Dumnezeu. El mă ascultă ori de câte ori doresc să-i vorbesc, nu este plictisit și chiar dacă mă tratează ca pe un copil știu că are încredere în mine.
De multe ori mă așez seara lângă patul meu (acolo mă rog), îmi ridic inima către cer și-L întreb plângând: „Doamne cum să-ți mulțumesc pentru tot ce ai Tu pentru noi?”
Sunt și situații în care simt în mine invidie, uneori ură, dorință de răzbunare, răutate, mândrie, dar atunci îmi ridic mintea către cer și-I spun Lui: „Ajută-mă!”. Când nu mai am puterea să trec peste mizeria din mine Îi vorbesc Lui, mă agăț practic de El și atunci totul devine posibil. Nu știu cum este posibil dar parcă las la picioarele tronului Său tot ce mă doare: mizeria proprie sau gesturile celor din jur. Știu că mă vindec în momentul în care aparent întâmplător primesc un semn, un gest de la cine nici nu gândesc. Atunci simt că bucla s-a închis și durerea nu mai apare.
Sunt și situații în care oricât am încercat vindecarea nu a venit. Așa am ajuns la dumneavoastră acum.
În general, nu pot spune că nu mă dor gesturile persoanelor în care la un moment dat am avut încredere și nu sunt sigură că este bine cum rezolv eu acele traume, pe care le ofer prin rugăciune Tatălui Ceresc, dar în momentul când mușc în mine și las să se manifeste liber acea durere, indiferent cât de mare este ea, abia atunci Dumnezeu vine și mi-o ridică. E ca și când înfruntând durerea, aceasta se topește, mai mult se transformă în liniște sau bucurie.
Asta a fost modelul meu care m-a ajutat să înaintez pe cale. Și sunt multe situațiile când simt că m-am vindecat cu totul.
Chiar dacă nu simt mereu conștient această prezență, El are grijă să-mi arate și să mă ocrotească.
Trăiesc acum ceea ce la începutul vieții mele duhovnicești Părintele mi-a spus: „Dumnezeu nu este acolo departe, ci aici lângă noi.”
Poate că pare puțin cam împrăștiat acest eseu, dar am spus ce simt.
R