Tată,
Îţi scriu o scrisoare în lumea de dincolo. Nu ştiu dacă m-ai iubit şi nici nu cred asta. Sincer nici nu ştiu dacă ştiai cum mă cheamă. Nu îmi mai amintesc să mă fi strigat vreodată pe nume. Îmi amintesc doar că te uram… şi că atunci când ai murit m-am bucurat, că am scăpat de bătaie şi de scandaluri când veneai acasă beat. Era în sfârşit linişte şi nici nu mai era fum de ţigară în casă. Fraţii mei erau revoltaţi că eu, lângă tine mort, stăteam şi mă uitam la manualele mele din clasa a opta. De plâns, am plâns că plângea lumea, nu că îmi părea rău şi nu ştiu dacă acum îmi pare rău… i-am spus mamei mele de curând asta şi probabil mă judeca, dar eu asta am simţit… nu se cuvine... erai tatăl meu, îmi e ruşine cu ce simt, dar asta simt. Aş vrea să mă fi jucat şi eu cu tine, cum îmi povesteşte soţul meu cum se juca cu tatăl lui. Dar eu îmi amintesc cum ne ascundeam cu sora şi fratele meu mai mic când veneai acasa beat. Nu îmi amintesc nici o bătaie pe care am luat-o efectiv, ci doar atmosfera aia de frică paralizantă să nu luăm bătaie. Îmi amintesc când l-ai bătut pe fratele meu mai mic cu biciul şi îi plângeam de milă, şi acum plâng, parcă mă băteai pe mine. Nu mai vreau să te urăsc, dar nu ştiu dacă pot. Am şi eu copilul meu acum şi când mă enervează îmi vine să îl bat, mă abţin cu greu şi îmi dau seama că de la tine am învăţat să îmi gestionez aşa mânia. Câtă supărare pe un biet copilaş care nu are nici doi ani şi nu înţelege ce face. Vreau să te iert ca să pot să îmi iubesc copilul şi să nu sufere cum am suferit eu. Am citit că copiii bătuţi au tendinţa să îşi bată şi ei copiii. Nu vreau asta. Vreau ca copilul meu să aibă parte de dragostea de care eu nu am avut parte de la tine. Dumnezeu mi-a dat-o pe mama lângă mine, o femeie iubitoare şi cu frică de Dumnezeu care m-a iubit ea măcar.
Uneori mă gândesc că eu şi soţul meu ne înţelegem bine şi parcă mă simt vinovată, simt că, cu siguranţă o să plătesc pentru liniştea mea, pentru că nu se poate ca o familie să trăiască în fericire, iar bărbatul să nu bea şi să fie iubitor.
Sora mea mai mare cu 10 ani nu îşi aminteşte aşa de tine, zice că pe ea nu ai bătut-o şi că nu îşi aminteşte de ce zic eu. Cum se poate? Am înnebunit eu? Amintirea atmosferei de frică paralizantă de unde o am? Sora mea de vârstă apropiată îmi împărtăşeşte amintirile.
Eram mică când ai murit, aveam treisprezece ani, dar am simţit bucurie că nu mă mai faci de ruşine faţă de copii, că nu mă mai bate nimeni. Doamne, mi-e ruşine de sentimentele mele! Mama săraca încerca să ne protejeze de bătăile tale, dar nu reuşea tot timpul şi frica nu putea să ne-o scoată din suflet.
Îmi amintesc că atunci când eram mică, îmi făcea plăcere să bat alţi copii mai mici fără nici un motiv. Era o plăcere sadică. În general, aveam o problemă cu fetiţele şi îmi venea să le bat. Parcă şi acum am reminiscenţe din sentimentul ăsta şi mă bucur că mi-a dat Dumnezeu un băiat.
Îţi scriu această scrisoare ca să scot sentimentele din suflet şi să facem pace.Nu cred că dacă ai fi trăit, aş fi îndrăznit vreodată să te înfrunt şi să îţi spun. Ai murit, dar noi nu ne-am încheiat socotelile. Vreau să le încheiem. Aş vrea să te iert, dar deocamdată nu pot. Nu pot să uit. Poate nu pot pentru că m-am îndepărtat de Dumnezeu. Mă îndoiesc uneori de existenţa Lui. Ştiu că e un mare păcat, dar trebuie să recunosc faţă de mine ca să pot să ajung pe calea lui Dumnezeu, să îl simt alături de mine. Mi-e ruşine de mine. Aş vrea să fiu ca mama, o femeie simplă care crede fără să cerceteze. Dar eu m-am apucat să cercetez şi mă afund în necredinţă. Doamne ajută-mă să ies şi să fac lumină. Ajută-mă să îmi cresc copilul pe cărările Tale. Părinţii sunt răspunzători de mântuirea copiiilor şi eu sunt un părinte necredincios. Nu ştiu ce să fac şi cum să mă îndrept. Din această necredinţă, am „dobândit” şi o grămadă de frici, pentru că am impresia că eu trebuie să controlez totul şi să asigur liniştea familiei mele.
Măicuţă, merit să fiu judecată aspru. Greşesc şi nu ştiu cum să mă îndrept. Ajută-mă şi roagă-L pe bunul Dumnezeu să mă ajute.
Ma