Măicuţă, binecuvântaţi şi la mulţi ani Sfinţiei Voastre şi tuturor celor ce poartă numele Născătoarei de Dumnezeu şi Măicuţei noastre a tuturor creştinilor, al pururea Fecioarei Maria.. şi nu numai lor, ci tuturor creştinilor care o iubesc şi o prăznuiesc! Astăzi la Biserică a fost foarte multă lume şi aproape toţi s-au împărtăşit... şi cei mici şi părinţii şi tinerii şi bătrânii, eu nu am văzut niciodată atâta lume împărtăşindu-se! Mai bine de două sute de persoane! Mă gândeam văzând imaginea asta cu oameni care vor să se tămăduiască, la credinţa acelor bieţi oameni de care vorbesc Evangheliile, care îşi coborau bolnavii până şi prin acoperişul casei... toţi voiau să se mântuiască şi nădăjduiau în Hristos... Aceiaşi credinţă am văzut-o astăzi... Aşa păcătoşi cum suntem şi total nevrednici, fiecare cu patimile lui, pe care bieţii oameni nici nu se mai sinchisesc să le mai ascundă, că nu se mai poate... e atât de clar: suntem morţi şi avem nevoie de altă Viaţă! Unii dintre noi venim de foarte departe, de unde razele lui Hristos abia de mai pot fi distinse în această gălăgie de lumini false, unele atât de puternice, căci fundul iadului aşa este: e atât de întuneric că aşa cum în deşert cei însetaţi îşi închipuie oaze, în această beznă apar aceste „lumini” cu care demonii înşeală minţile noastre... În momentul în care o rază din lumina lui Hristos mângâie un astfel de suflet, atât de mort, atât de întunecat, de rătăcit, biata minte hăituită, hărţuită şi obosită dincolo de cuvinte, deodată se opreşte şi se UIMEŞTE de acea rază... cine va putea povesti acea UIMIRE? Vederea ei, în acel loc, este atât de nesperată şi aduce atâta pace, că inima se îmbată şi mintea copleşită se lasă învinsă şi cucerită de ea... în sfârşit se odihneşte.. Acea Lumină nu-i cere nimic în schimb, nu ţine cont de ce este, dimpotrivă, cu cât esti mai urât cu atât străluceşte mai tare, cu cât ai făcut mai mult rău cu atât te mângâie şi te compătimeşte... imaginaţi-vă un Dumnezeu care se aşează în gunoi lângă Iov... „esti în siguranţă, linişteşte-te, Eu sunt aici cu tine... ştiu, ştiu cât te doare..” această lumină atinge acele părţi rănite, pe care noi nu le privim, cele care ne dor, şi părţi pe care noi nu le bănuim ca fiinţă umană le are în ea... Sfântul Siluan, cel ce şi-a petrecut cincisprezece ani cu mintea în iad, cine nu îl iubeşte pe acest Sfânt? Când am auzit acea frază „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, am ştiut că trebuie să înţeleg această frază... cum adică să ţin mintea în iad? Ce înseamnă ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui? Din iad ştim că nu se iese, de asta şi este iad, căci una din cele nouă suplicii de care vorbeşte învăţătura Bisericii este „veşnicia”. Alta e „deznădejdea”... iadul e cu atât mai oribil cu cât eşti conştient, când eşti în el, - că e pe vecie! Că nu se iese din iad! Ştim totuşi că de vom băga un om mândru în Rai va spune „de ce e cutărescu înaintea mea?” şi „ăstalalt, de ce e lângă mine?” Căci are iadul în inima lui... În schimb, de vom băga un om smerit în iad, ce va face? Va ţine mintea în iad fără să deznădăjduiască! „Pentru păcatele mele sufăr eu aici, drept este Domnul, mărire Ţie Doamne, mărire Ţie!” El are astfel linişte... am auzit o mărturie a unei fete care a fost în pragul morţii şi a ajuns până în iad... mărturisea că acolo aşa de urât mirosea că încerca să ducă mâna la nas însă orice încercare de a scăpa de un chin, îl amplifica, în schimb acceptarea lui îl diminua... Prin acceptare văpaia iadului se transforma în adiere răcoroasă... la fel ca şi cu cei trei tineri aruncaţi în cuptor... flacăra nu i-a ars căci au binecuvântat pe Dumnezeu şi au zis că pe dreptate i-a pedepsit, pentru păcatele lor! Noi nu putem ieşi din iad... ştim că urmând lui Hristos, El ne ajută să transformăm iadul în Rai, dar nu să ieşim din iad! Multi sfinţi au vorbit de odihna Crucii, de dulceaţa ei... prin desăvârşita acceptare a suferinţei... suferinţa ne curăţă, ne desparte de păcat... La fel e şi cu iadul în care suntem... să acceptăm că nu ne vom mântui şi în momentul în care vom accepta asta, se va produce tainica mântuire... acceptarea pe vecie a iadului fără deznădejde, păstrarea liniştii şi acceptarea a tot ce ne dăruieşte Dumnezeu, ne menţine în starea raiului...
Aşa se naşte pocăinţa curată... de asta toţi sfinţii ne învaţă să ne facem din starea cu mintea în temniţele iadului ca nişte veşnici osândiţi, ca unica soluţie de apropiere de Hristos şi de curăţire a minţii şi a inimii de înşelare şi de patimi... şi pururea să ţinem mintea în acest iad! Până când Hristos încet, încet îl va transforma în Rai! Iată câteva exemple: Sfânta Maria Egipteanca, atunci când era ispitită de patimile ce erau ca nişte fiare sălbatice se aruncă la pământ şi-l udă cu lacrimi neridicându-se de acolo... sau îşi bătea pieptul cu pumnii... se osândea adică singură la iad... şi plângând astfel şi câte două zile uneori, povesteşte Preafericita Sfântului Zosima în viaţa ei, că aşa stătea până când o „Lumină” îi strălucea şi o scotea din acele întreite valuri ucigaşe... În momentul vederii şi acceptării iadului, inima plânge... ea înţelege că este învinsă şi că nu are nimic în comun cu mântuirea... această linişte şi acceptare este „odihna Crucii”... Crucea nu se îndură, ci se acceptă! Cuviosul Gheron Iosif povesteşte că într-o zi atâta a plâns şi i-a cerut lui Dumnezeu să nu-L părăsească, că spre seară aceiaşi Lumină a venit şi l-a luminat. Părintele Calciu Dumitreasa povesteşte despre această Lumină că i-a strălucit după ce a fost bătut o zi întreagă în criminale feluri de către torţionari... i-a spus la sfârşit celui ce l-a bătut „Hristos a înviat!” Era în iad, dar nu deznădăjduia! Şi ce credeţi? Acel torţionar a răspuns „Adevărat a înviat!” Desigur că fără să vrea... Duhul a vorbi prin el... bietul om s-a speriat, dar deodată camera s-a umplut de această Lumină blândă... această Lumină străluceşte numai şi numai în iad... nu le străluceşte celor ce se cred vrednici, nici celor ce o vânează, ci celor ce se consideră pe veci condamnaţi la iad, pe merit şi pe bună dreptate şi nu contestă, dimpotrivă se odihnesc în acest Adevăr... Lumina lui Hristos, le străluceşte celor ce plâng pentru că iubesc lumea asta mai mult decât pe Făcătorul ei, celor ce văd că nu pot iubi şi că sunt sclavii plăcerilor... Este lumina milostivirii, a mângâierii la care se ajunge prin acceptarea iadului, prin Lacrimi şi Cruce.
Cristian