Fără să vreau m-am întors în copilărie și am retrăit sentimentele mele constante de atunci: neputința, absurdul, izolarea. Ce trăiam acum era prezența lui Dumnezeu, deși atunci nu puteam deloc să am conștiința prezenței Lui. Dacă aș fi avut-o câtuși de puțin, mi se pare că totul ar fi fost altfel. Dar nu știam de El. Asta era și durerea cea mai mare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că-mi spune că El era cu mine și în viața aia în care nu trăiam altceva decât lipsă de sens și credeam că e mult mai bine fără viață.
Mai târziu, când doar puțin începusem să accept credința, El mi-a arătat din plin că este foarte aproape; n-a așteptat să fac eu ceva. Mulțumesc, Doamne! Ce simplu pare acum, nimic deosebit, doar o viață cu Dumnezeu, deși trăită în chinuri, în cea mai mare parte. Accept să trăiesc și fără chinuri, chiar dacă ele mă defineau.
Acum învăț să renunț la ce mă definea. Mereu iese la iveală câte ceva la care ar fi nevoie să renunț. Sunt și unele lucruri la care mă doare sufletul când mă gândesc că, dacă m-aș vindeca nu le-aș mai avea. Exact cum se spune – mă doare sufletul pentru că mi se pare că aș fi infidelă suferinței mele de-o viață și suferinței părinților mei. Pentru acea suferință eu am ales să fiu un om trist, dar sunt sigură că Dumnezeu nu m-a vrut așa, chiar dacă m-a iubit și așa. Acum Îi cer lui Dumnezeu să mă ajute, să-mi vindece sufletul, nu țin ca viața mea să fie cum vreau eu, ci cum vrea El, dacă tot sunt atât de importantă pentru El, ca și oricare alt om, și voința Lui este să trăiesc în pace și bucurie, împreună cu El și cu ceilalți, cât se poate.
Învăț și eu cu ajutorul lui Dumnezeu că nu sunt responsabilă pentru toate. Câtă mândrie în treaba asta! De parca eu aș fi făcut cerul și pământul și eu trebuie sa răspund de tot ce se întâmplă. Puțină smerenie mi-ar trebui. Da' acum m-am prins și de asta.
Ca după fiecare descoperire, mă simt ca un copil mic și prost în brațele lui Dumnezeu. Așa mi-e bine.
Vi