Piedicile pe care le simt pe calea împăcării cu viața mea sunt: sentimente, gânduri şi dorinţe care nu au fost exprimate în trecut şi pentru care îmi pare rău, faptul că m-am lăsat jignită, umilită, dând impresia că sunt un om slab care nu se poate apăra, faptul că nu am spus când mă doare, când îmi este frică şi de ce. Şi acum, chiar dacă am mai învăţat câte ceva, cad în întristare gândindu-mă că nu voi putea fi iubită aşa cum sunt din caza slăbiciunilor mele. Aici intervine schema imposibilităţii de a fi iubit. Totul se întâmplă din cauză că poate nu mi-am asumat tot ce s-a întâmplat în viaţa mea ca fiind al meu şi mă identific cu anumite greşeli.
Piedicile pe care le simt în calea împăcării cu părinţii sunt din cauza faptului că ei manifestă acelaşi comportament faţă de mine care mă răneşte, mă face să sufăr şi să apelez la aceleaşi scheme din inadaptare pe care le-am învăţat în copilărie. Nu ştiu tot timpul cum să le spun că mă doare. Uneori le spun, dar în faţa lor par ca o proastă, naivă, aşa mă simt, nu cred că ei înţeleg ce încerc eu să le spun. De aceea de cele mai multe ori renunţ. Dacă vine vorba şi încerc să le explic ce m-a făcut să sufăr când eram mică, iar nu e bine pentru că nu acceptă, chiar se supără. Când încerc, frumos, să le explic ce m-a deranjat în comportamentul lor mă izbesc mereu de aceeaşi replică: Cum să te simţi prost, cum să te deranjeze, da ce, noi am râs de tine, am zis ceva cu răutate? Mă deranjează foarte tare faptul că ei spun mereu asta: cum să te simţi aşa, cum să crezi asta, cum să faci asta?De asta nu mă pot împăca cu ei: nu pot să recunoască că au greşit şi să facă ceva în privinţa asta, nici măcar când le spun eu, nu sunt conştienţi.
Piedicile pe care le întâlnesc în calea împăcării cu profesorii mei sunt: atitudinea lor superioară, de profesori care sunt specialişti în a învăţa şi a educa un elev. Unii dintre ei nici măcar nu se gândesc că au greşit vreodată. Dacă le spui, te pun într-o situaţie dificilă astfel încât, la sfârşit, tot tu cazi cel vinovat.
Piedicile pe care le întâlnesc în calea împăcării cu persoanele care m-au agresat sunt: teama că la un moment dat ar putea să mă rănească din nou și frica de a reacționa la fel ca prima data, frica de a nu mă putea apăra, de a nu putea demonstra că nu mă las umilită de nimeni şi că pot şi eu dacă nu să mă apăr, măcar să spun ce m-a deranjat sau să întrerup relaţia cu persoana respectivă.

Relaţia mea cu Dumnezeu de acum

În primul rând am încercat în tot acest timp să descopăr acea iubire a lui Dumnezeu, necondiţionată care nu ne dă durerea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un loc de întâlnire cu El, nu ca pe un reproş, cum suntem tentaţi să credem, ci ca pe o conştientizare a faptului că dacă nu trăim viaţa de mână cu El, nu vom ajunge la bucuria pe care o caută în fiecare secundă sufletul nostru. Astfel, am încercat ca de câte ori greșeam, de câte ori repetam ceea ce trebuia de fapt să îndrept, să privesc în icoană şi să caut acea privire blândă a Domnului care mă iubeşte, aşa mizerabilă cum sunt.
De multe ori nu am putut sa împlinesc ceea ce scrie în fiecare sesiune. De exemplu, deşi acum îmi cunosc schemele de inadaptare, nu am fost mereu atentă la ele. Ceea ce am făcut însă, a fost să ascult durerea care vine după ce fac ceea ce am învăţat pentru a supravieţui. Ascultând-o, mi-am dat seama că nu împlinesc ceea ce mi-am propus, că deşi seminarul mi-a descoperit boala mea, modul de a mă vindeca, eu mă scald în aceleași ape. Conştientizând asta, m-am apucat din nou să citesc sesiunile de până acum, mai ales, schemele de inadaptare şi le-am arătat lui Dumnezeu. Am zis: Doamne, uite ce simt, uite ce cred, uite cât mă doare, uite ce fac de frică. Şi în acele momente am simţit doar iubire din partea Lui, m-am simţit doar privită, nu mai eram victimă, mai era cineva cu mine care era dispus să nu mă abandoneze, era ca şi cum mi-ar fi zis: Văd ce simţi, ştiu că te doare, cred, înţeleg.
Încă un lucru pe care am încercat să îl fac împreună cu El a fost să pot să îi înțeleg oarecum pe colegii şi prietenii mei care beau, fumează, se comportă într-un anumit fel pentru a atrage atenţia. Eram la o petrecere de sfârşit de an şcolar şi mă uitam la ei cu gânduri de judecată, până mi-am dat seama că dacă îi judec în gândul meu, nu pot fi prietenă, aşa cum îmi doream, cu ei. Atunci am început să analizez motivele pentru care ei fac ce fac şi mi-am dat seama că o fac pentru a fi iubiţi, apreciaţi, ceea ce îmi doream şi eu. Chiar în timp ce dansam, mi-am dat seama că da, şi eu sunt ca ei, că da, Doamne şi eu vreau să fiu în centrul atenţiei, că şi eu aş fuma sau aş bea dacă aş putea. În acel moment mi-am dat seama că nu sunt diferită de ei şi am simţit o uşurare. Mai mult, a doua zi, la Liturghie, am arătat din nou Domnului ce am făcut, ce am descoperit şi m-am întors acasă, uşoară, ca şi cum aş fi aflat ceva nou care să mă ajute să iert.
Cel mai mult îmi este greu să împinesc porunca iertării şi ceea ce cere seminarul în relaţia cu părinţii mei. Îmi este de cele mai multe ori imposibil să îl aduc pe Dumnezeu acolo, din dorinţa de a controla eu totul, de a schimba eu comportamentul lor, de a judeca eu. Nu merge deloc, deloc. Încerc să-I binecuvântez dar simt atât de multă împotrivire şi atât de multă dorinţă de răzbunare, de a le arăta unde greşesc, de a le spune ce am pe suflet, de a ţipa la ei încât mă opresc şi chiar i-am spus lui Dumnezeu că nu am încredere că o voi scoate la capăt cu ei.
Ca să rezum într-o frază aş spune că relaţia mea cu Dumneze s-a schimbat acum, deoarece, chiar dacă nu pot mereu să renunţ la schemele de inadaptare care îmi aduc plăcere, când mă doare, îmi dau seama că alta era calea, că trebuia să fac altfel de cum am învăţat până acum. Ceea ce nu ştiam şi am aflat e că, Dumnezeu, în clipa în care ai decis să ierți, să binecuvântezi, nu îţi ia durerea împotrivirii, a dorinţei de a face dreptate din cauză că eşti rănit, te lasă acolo, pentru ca apoi să îţi dea bucurie. Eu am crezut că te lasă doar puţin în durere, dar nu, te lasă până simţi că vei crăpa. Asta m-a surprins şi mi s-a părut foarte interesant.
Ea