Dragă Măicuță dragă,
Sunt o luntre mică într-un ocean mare. Am simțit asta chiar de când am parcurs prima oară sesiunea a opta. Am amânat să vă scriu, ca să am o experiență, cât de mică, a plutirii pe valuri. Prima experiență puternică după sesiunea a opta a fost legată de chemarea Numelui Domnului. A-L chema neobosit nu mai însemna să fac ceva automat, de care la un moment dat să obosesc și chiar să mă întreb: da cât se poate, mi se încâlcește limba-n gură..
Nu… a chema Numele Lui, înseamnă a-L folosi pentru a transforma toată mizeria mea în dar bineplăcut Domnului.
Numele Lui este arma împotriva morții mele…
Nu mai este o repetare automată ceea ce îmi dă Viață.
Am simțit nevoia să mă leg chiar cu lucruri concrete de El. Am luat o cruce destul de mare, pe care o pot ține-n mână atunci când mă rog, fără să bată la ochi, fiindcă simt nevoia s-o port cu mine pe stradă, în biserică, când vorbesc cu oamenii. Crucea Lui este la fel o armă.
M-am legat și mai mult de șiragul de metanii, care e ca un ceas ce înmulțește secundele vieții mele în Hristos Domnul. M-am legat cu Brâul Maicii Domnului, ca să primesc și mijlocirea Ei. De Maica Domnului m-am apropiat mai târziu. Dar odată privind icoana Ei am înțeles că Femeia asta n-a judecat niciodată pe nimeni. Poate a fost darul Ei pentru mine să înțeleg sfințenia ei. Și acum știu că atâta curăție n-a văzut pământul vreodată. Mă rog Măicuței Domnului și cer curăție, care mult mă liniștește și bucură.
Am iubit mult icoana și m-am înconjurat de ea. Am purtat cu mine și am învățat psalmi pe de rost, ca mintea mea să se ocupe de cuvintele dumnezeieștilor cântări.
Într-un cuvânt m-am înarmat până-n dinți. Am simțit puternic această nevoie. Sunt într-un război cu moartea din mine și trebuie să mă înarmez cu armele Vieții.
Dragă măicuță astăzi trimit ca niște însemnări dintr-un jurnal de bord.
Sunt într-o călătorie lungă, care nu știu unde va sfârși, fiindcă învăț să mă las în Voia Lui și sper cu inima mea mică și neputincioasă să sfârșească în Dragostea Lui. Până atunci încerc să învăț să iubesc. Cred că acesta este biletul de intrare în Împărăția Lui. Am început să cred cuvintele Scripturii, așa cum sunt scrise, nu așa cum vreau să le interpretez.
Am recitit sesiunea a opta și acolo scrie chiar de la început să ne așezăm drept, cu frică și cutremur în fața Domnului.
Eu nu știu cum să simt frica de El… doar dacă frica de El este un alt ipostas al Iubirii de El… atunci înțeleg.
La începutul întoarcerii mele spre credința în Dumnezeul cel Viu, am avut un vis foarte interesant. Știu că nu trebuie să credem în vise, dar parcă a fost mai mult decât un vis, parcă a fost o descoperire.
Visam că urcam împreună cu soțul meu pe niște schele imens de înalte. Eu aveam un rucsac greu și el mă ajuta, așa am urcat noi foarte, foarte mult. Când mă uitam în jos amețeam, îmi era foarte frică, dar, soțul meu fiind alături, am rezistat. După aceia schelele s-au terminat și am ajuns în fața unui munte foarte înalt. Trebuia să continuăm drumul în sus pe muntele foarte abrupt și văd o cărărușă mică, am crezut că trebuie să merg pe acolo, dar o voce a spus: nu, aceasta este calea cea largă. În sinea mea m-am mirat, căci cărărușa era totuși, foarte îngustă. Iar vocea a zis: calea cea strâmtă este pe aici… și a arătat spre zidul dur al muntelui. Am înțeles că această cale trebuie s-o străbat săpând în munte cu capul și umerii mei. Știam că se face cu durere, strâmtorare, dar altă cale strâmtă nu era…
Mulțumesc, dragă Maică.
Realizez cât de puțin mă rog pentru Maica mea dragă, care m-a născut întru Bucurie.
Copiii de multe ori nu știu să fie recunoscători… cred că faptul de a fi vii li se datorează doar lor…
Ma