Măicuță, bucurați-vă cu mine! După ziua de ieri în care, după cum știți, m-am hotărât să-mi schimb duhovnicul, mi s-a luat încă o piatră de pe inimă. Vă rog să mă credeți că s-a luminat întreg peisajul vieții mele... legătura mea cu Dumnezeu e mai sănătoasă... am putut să-mi trăiesc limpede și curat, astea sunt cuvintele, limpede și curat, pocăința. Parcă am căpătat o adâncime, o claritate și o viață a inimii noi, căci au coincis o serie întreagă de noi începuturi... păcat că nu am elocvența suficientă ca să transmit cele trăite..
Bineînțeles că vicleanul mi-a dat niște târcoale, că măi, că nu e bine ce faci, că o să te calce mașina... chestii de-astea... și am zis să nici nu ascult... iar azi, cautând în viețile sfinților am dat de sfântul Ioan Casian și am dat click pe el. Așa am ajuns fără nicio premeditare la convorbirile duhovnicești legate de dreapta socoteală... subiectul era un jurământ al părinților Casian și Gherman într-o mânăstire din Palestina, paremi-se, unde au făgăduit în fața Domnului nostru Iisus Hristos că negreșit se vor întoarce ca să-și petreacă restul zilelor acolo, ei acum fiind în vizită în străfundurile pustiei egiptene și stând de vorbă cu un părinte înduhovnicit pe nume Iosif... Dilema era că i-a cucerit viața acelor Părinti, după care și ei însetau și voiau să rămână acolo. Însă, exact cum spune în povestire, de se întorceau la mănăstirea lor de baștină, acolo rămâneau și ce să facă? Că aici aveau folos de mântuire vădit... Dincolo viață căldicică... Și răspunsul Avvei Iosif a fost, citez:
„Alegerea voastră trebuie să încline în partea care vă aduce mai puține neplăceri, sau care se împlinește mai ușor față de mulțumirile ce le aduce. Dacă, așadar, credeți că rămânând aici câștigul vostru duhovnicesc este mai mare decât cel pe care viața vi-l oferă în acea mănăstire și că nu vă puteți îndeplini făgăduința fără mare neajuns pentru voi, este mai bine să suferiți paguba minciunii, sau a făgăduielii neîmplinite, care, o dată trecută, nu se mai repetă și nici nu va da naștere la alte păcate, decât să cădeți în situația că viața călduță pe care spuneți că o duceți acolo să vă aducă pagubă zilnică și fără bună curmare.
O hotărâre pripită se va schimba cu iertare, ba, mai mult, cu laudă, dacă va trece la o parte mai bună, și nu trebuie socotită călcare a cuvântului dat, ci îndreptare curajoasă, ori de câte ori făgăduiala este cu lipsuri. Acestea toate se pot dovedi foarte limpede și prin mărturiile Scripturii, care arată cât de nimicitor a fost pentru mulți faptul că și-au respectat angajamentele, și cât de folositor și de sănătos a fost, dimpotrivă, pentru mulți că s-au îndepărtat de ele.
O mărturie foarte limpede pentru ambele situații ne-o oferă exemplul Sfântului Apostol Petru și cel al lui Irod. Cel dintăi, fiindcă a renunțat la hotărârea întărită cu jurământ pe care o luase zicând: „Nu-mi vei spăla niciodată picioarele”, s-a învrednicit de viața veșnică a lui Hristos, dar fără îndoială că s-ar fi lipsit de harul acestei fericiri dacă ar fi ținut cu încăpățânare să-și îndeplinească cuvântul dat. Iar cel din urmă, credincios unui jurământ pripit, a devenit un ucigaș foarte crud, condamnând la moarte pe Înaintemergătorul Domnului și, din teama deșartă să nu-și calce jurământul, s-a cufundat singur în osândă și în chinurile morții veșnice. În toate lucrurile, așadar, trebuie avut în vedere scopul, și după el trebuie condus mersul acțiunilor noastre. Dacă printr-o judecată mai chibzuită am văzut că un plan al nostru ne duce la ceva rău, este mai drept să-l părăsim, chiar printr-un mijloc nepotrivit, pentru a trece la o situație mai bună, decât să ne legăm cu încăpățânare de stări care ne-ar duce la păcate mai grele.”
 
Ce grijuliu e Domnul, nu? Cred că dacă am să învăț să ascult în fiecare secundă, El îmi netezește calea sau mă îndrumă și pregătește toate uimitor. Ce „calcule” poate să facă, să se sincronizeze toate... adică, lucrează de la imposibil în sus... Aseară încercăm să-mi dau seama ce e eul ăsta de-l avem fiecare, că l-am auzit pe părintele Rafail spunând că fratele meu sunt de fapt tot eu... dar totodată total separați și că dincolo vom fi deodată și o singură conștiință și separați... Sfinția Voastră știți Taina cea mare, că v-am citit într-un interviu, mă refer la faptul că Dumnezeu e deodată și afară și înăuntru... Adică El e eu sau oricum suntem tot una și totuși neamestecați, că El rămâne Dumnezeu și eu om... Ce minunăție, nu? Asta nu o poți explica sau nu o poți înțelege prin explicație... Că noi tot îl vedem pe Dumnezeu cum zicea femeia acea musulmană „Prea Înaltul”... Adică undeva hăt departe! Aveți grija să nu vă calce, furnicuțelor! Dar când biata furnicuță vede ce dar are... eu acum doar mi-l amintesc și-mi scapă trăirii, dar voiam să subliniez apropierea lui Dumnezeu, Cel ce ne pare totodată cel mai greu de atins și de fapt e așa de aproape!!! El e eu, Se identifică cu mine, se unește cu mine în micimea mea! Ce taine!
Nu vă mai rețin, acum am „confirmarea” de la Dumnezeu că vrea să mă ajute să cresc și că-mi va „răzbuna”( deși nu e ăsta cuvântul) toată umilința și suferința, că asta voiam să vă spun, ce am trăit aseară: plângea curat inima înăuntru parcă mocnea, jelind atâta amar de păcate... Ce dulce e atunci pomenirea morții și a chinurilor..
Fiți binecuvântată, Măicuța mea, și cu Dumnezeu înainte!
Cu inimă de fiu și cu rugăciune,
Cristian