1. Cu viaţa mea: sunt prea multe lucruri pe care ceilalţi nu le-au acceptat la mine, de-a lungul anilor, dar pe care nu le pot schimba, oricât aş încerca.Am complexe foarte mari pentru că nu arăt conform standardelor (am multe kilograme în plus, sunt adusă de spate, port ochelari, am păr în exces pe corp şi pe faţă-asta mă deranjează cel mai mult la mine, am glezna dreaptă strâmbă, şi cotul drept, la fel). E foarte posibil să am complexe. Mă compar non-stop cu ceilalţi şi mă găsesc cu mult inferioară, din toate punctele de vedere. În loc să lucrez cu mine, aleg să invidiez şi să mă otrăvesc.
Am bani mai puţini decât colegii mei şi nu îmi permit să socializez. În schimb, cheltui nebuneşte, de una singură, pe ce prind, apoi mă restrâng chiar şi de la lucrurile cu adevărat necesare.
Nu-mi pot suporta trecutul. E acolo, şi, de când am început seminarul iertării, iese la suprafaţă, oricât de mult aş încerca să-l reprim. Amintirile sunt prea greu de dus. Am ales, mai mult sau mai puţin conştient, să mă rup în două, în trei… sau în mai multe. Între copilul de cinci ani care am fost, cel de treisprezece ani, cel de şaptesprezece şi ceea ce sunt acum există câte un fir rupt… şi totuşi, copiii ăştia închişi în cameră şi uitaţi ies la suprafaţă când mă aştept mai puţin. Îi urăsc. Aş vrea să nu fi existat, să nu mă fi împins acolo, în prăpastie şi în păcat.
Lupt cu impulsurile, închid totul în mine. Mă încearcă îndoielile. Câteodată, chiar gândesc că Dumnezeu nu există, ca atunci când aveam cinci ani şi mă chinuiam să-L văd pe tavanul bisericii. Sau, dacă e acolo, e sigur indiferent şi vrea ca eu să rămân singură în durerea mea.
Nu am încredere în nimeni. Încerc mereu să văd ce se ascunde dincolo de masca celuilalt. Câteodată mai şi inventez trăsături pe care celălalt nu le are, şi pun la punct scenarii în care mă abuzează şi mă respinge.
Nu pot să accept că am un strămoş criminal. Din câte am aflat, a ucis doar ca să se apere, dar mă doare gândul că o parte din el a trecut cumva în mine.
Nu vreau să plec din ziua în care proful meu de desen a încercat să abuzeze sexual de mine. Am o dorinţă de răzbunare care se întoarce împotriva mea.
Mi-e frică de toţi oamenii. Îi văd răi, agresivi, schimonosiţi. Cu toate astea, ei se pot schimba, pot fi fericiţi, numai eu, nu. Aş vrea să mă integrez în societate, şi pe de altă parte să-mi păstrez identitatea.
M-am săturat până peste cap să aud în capul meu vocile părinţilor, care mă obligă să văd lumea în felul în care o văd ei.
Şi mai ales, m-am săturat de frica permanentă, care mă paralizează sau mă indeamnă să-l rănesc pe cel de lângă mine, ca să simtă şi el durerea mea.
Îmi urăsc pacienţii, pentru că îşi permit să se interneze, să simtă că sunt bolnavi, să se plângă de suferinţe, să se îngrijească. Nu înţeleg de ce nu-i învinuiesc pentru suferinţele lor şi mi se pare aberant că mă trezesc deodată rugându-mă pentru ei.
Mă enervează că sunt femeie. Trebuie să îndur tot felul de abuzuri fără să mă apăr. Am doar restricţii şi niciun drept.
Pe deasupra, mă enervează că suntem aruncaţi în lume fără un set de reguli clare după care să ne ghidăm.
2. Cu părinţii: bătăile din copilărie, pe care ai mei le numeau dovezi de dragoste; urletele permanente din casă; faptul că mă închideau în cameră câte şase ore când aveau musafiri care nu ştiau să plece; nu aveam voie să ies să mănânc şi să beau apă, chiar dacă îmi era foarte rău (şi acum mă înfometez, las mâncarea să se strice şi hrănesc toţi câinii de pe stradă cu ea; mă las deshidratată până mi se usucă pielea şi mă doare; cum să fac să încetez? Acum am tot ce am nevoie); certurile dintre ei, în care îşi făceau mereu aceleaşi reproşuri; faptul că tata mă obliga să-l iubesc numai pe el şi spunea că mama, bunica şi restul familiei sunt nişte rataţi care nu s-ar descurca fără el; nu aveam voie să am prieteni, şi nici acum nu am; trebuia să le găsesc defecte şi să-I resping; ai mei mă tratau mereu ca pe o piesă rebutată şi mă învinuiau pentru lipsa lor de integrare socială, pentru eşecurile de la serviciu, pentru faptul că le-am stricat viaţa şi i-am adus împreună; pentru că m-au obligat să trăiesc exact ca ei, să le îndeplinesc toate aspiraţiile de ascensiune socială (eu, una, nu-mi doresc asta; mi-ajunge locul meu); nu pot s-o iert pe mama pentru că mi-a zis că mai bine nu mă făcea şi că m-a folosit ca să se răzbune pe toată lumea.
3. Profesorii care m-au rănit: încă sunt convinsă că educaţia nu se poate face decât rănind; îmi înăbuş toate resentimentele faţă de profesorii mei; mă doare că m-au umilit, că se plângeau de mine că sunt neîngrijită, necosmetizată etc. Mă enervează că sunt mulţi profesori care se folosesc de autoritatea lor pentru a reproduce răul care li s-a făcut lor, în tinereţe; că nu ne lasă dreptul la replică, ci doar se prefac democraţi.
4. Persoanele care m-au agresat: nu fac distincţia între agresiune şi simpla interacţiune; simt dorinţa de răzbunare; nu îi binecuvântez decât rar; îi scuz.

Eu, cu Domnul, şi mai des, fără El

Spuneam mai demult la spovedanie, că nu Îl iubesc pe Domnul, şi îmi urăsc aproapele, doar pentru că aşa se spune. De-abia târziu, am conştientizat că aşa e, ce adevărat. Îl resping pe Domnul mereu, ca pe unul care se opune îndârjit oricărei sforţări omeneşti şi care se ascunde de oricine ar vrea să se apropie de El. Deşi ştiu că nu e adevărat, mi se pare că nu are altceva de făcut decât să ne contabilizeze păcatele şi să ne dea pedepse toată ziua. Îl simt ca pe cel mai mare persecutor al nostru.
Şi totuşi, câteodată, încerc să vorbesc cu El. Atunci, simt că mă ascultă, într-adevăr, că nu mă respinge, că nu mă consideră un rebut. Mă simt iubită, dar mi-e frică de iubire, pentru că ştiu că n-o merit. Încerc să nu-mi pierd nădejdea, dar am căderi mari. Sunt într-o ceaţă totală. Aştept o schimbare, dar nu am curajul s-o cer.

Un copil aruncat in lume