Sărut mâna măicuţă!
„Teoria” de la sesiunea a cincea mi-a uns sufletul cu alifie mai mult decât cea de la sesiunile precedente. Când am văzut tema pentru acasă m-am bucurat în sinea mea că de data asta nu mai trebuie să răscolesc prea mult în mine şi că trebuie doar să mă rog. Şi iată, să începem tema! Dar amân momentul, şi îl amân şi îl tot amân până când mă întreb, ce este omule, doar te-ai bucurat că sesiunea asta e mai uşoară şi că nu doare aşa mult, trebuie doar să te rogi? Însă nu puteam, pur şi simplu nu puteam spune până la capăt Împărate ceresc, iar la rugăciunea „Doamne miluieşte pe cei ce mi-au făcut şi îmi fac rău, m-au făcut şi mă fac să sufăr, şi binecuvintează-i pe ei” şi la cea pentru vrăjmaşi, deşi îmi venea să vomit, iar în momentul acesta în care îmi reamintesc acea stare mă cuprinde aceeaşi greaţă, acelaşi nod în gât. Nu după mult timp parcă mi-am dat eu mie răspunsul, m-a cuprins o stare de revoltă cumplită, ură pură, cum adică eu să-i binecuvântez pe cei ce m-au făcut şi mă mai fac să sufăr? Am mai binecuvântat eu pe ici pe colo, dar acum să fac şi închinăciuni pentru ei? Şi eram atât de revoltată, am simţit că urăsc, că sufletul meu urăşte, ceea ce nu ştiam până acum despre mine. Şi mă aflam eu în faţa mea, şi eram şocată eu de mine, eu urăsc? Eu sunt atât de rea? Şi brusc, mi-am amintit un vis care l-am avut cu câteva seri înainte, un vis în care îi vorbeam mamei cu ură, cu duritate, îi reproşam tot ce nu i-am spus vreodată în faţă, dar era atâta ură în mine, parcă aveam dinţii ca acel câine furios care stă să te muşte şi până la urmă te muşcă. Câtă ură era în mine, şi aceeşi ură am simţit-o în împotrivirea de a mă ruga. Şocată de acest peisaj descoperit la mine, ceea ce habar nu am avut că exista în mine aşa ceva, stăteam şi mă gândeam, acum ce fac? Să-i arăt şi asta Lui Dumnezeu? Şi am zis... Doamne uită-te la mine, numai uită-te şi vezi ce e în mine acum...
Mai mult forţat, fără a fi convinsă, am început să mă rog şi parcă pofta vine mâncând. La ultima spovedanie, care a fost recent, părintele tocmai un canon pentru neiertare mi-a dat, şi parcă se pliază perfect cu munca la seminar. Am de făcut un număr măricel de metanii, şi împlinind canonul rostesc rugăciunile de la sesiunea a cincea. Revolta mă cupinde, dar mă mai cuprinde mila pentru cei pe care nu i-am iertat dar şi pentru mine pentru că mă chinuie neiertarea şi pentru că nu mai vreau să trăiesc cu asta...
Sesiunea a cincea a fost o lecţie pentru mine din care încerc să învăţ să mă accept că da, eu chiar urăsc, şi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, ura se va transforma în iertare.
Săru’ mânuţa!
D.M.I.