Până la această temă nu prea m-am gândit că nu aş fi împăcată cu viaţa mea. Acum însă, stând puţin şi reflectând această sintagmă „împăcarea cu viaţa mea” trezeşte în inima mea o anumită durere pe care nu reuşesc să o înţeleg, o durere care mă face să înţeleg că nu sunt împăcată cu viaţa mea. Şi cred că nu sunt împăcată cu viaţa mea din următoarele considerente.
Mama mea nu a avut în plan să mă aibă. Nu ştiu dacă aici stă tot comportamentul ei ulterior faţă de mine, probabil sunt şi comportamentele transmise pe care le-a primit la rândul ei de la mama ei, însă cert este că mă simt neîmpăcată cu viaţa mea pentru că ea, mama mea, mi-a repetat cât a putut de mult că eu nu sunt bună la nimic şi asta a distrus în mine toată încrederea pe care un copil trebuie să şi-o construiască în propria persoană. De câte ori nu încercam să fac curat, să fac mâncare iar ea când venea de la servici nu vedea decât imperfecţiunile. Când am avut curajul să-i scriu o scrisorică în care să-mi manifest durerea, sau când mi-am exprimat o anumită nevoie, atât primeam: „nu meriţi”. Fetele vecinilor meritau pantofi de lac, colanţi, blugi evazaţi, meritau să iasă la plimbare cu mămicile lor, eu nu !!!!!!!!!!!! Cât tânjeam să ies cu mama mea la o plimbare, nu la ţară, la şcoală, la piaţă, la o plimbare, eu cu ea! Ani întregi am aşteptat asta însă nu s-a întâmplat, dimpotrivă, cu trecerea anilor, mergând pe acelaşi drum, în acelaşi autobuz efectiv nu mai aveam ce să ne spunem, îmi doream atât de mult să ajung cât mai repede la destinaţie pentru că era cumplit sentimentul că nu ai ce vorbi cu propria ta mamă. Dar în esenţă, ce ştia ea despre mine? Sau... ce ştiam eu despre ea, despre durerile ei? Nimic! Indiferenţa ei, comparată cu afecţiunea aratată fraţilor mei m-a făcut să cred că, cu adevărat eu am ceva, nu se poate, am eu ceva de nu mă iubeşte mama. Sentimentul acesta de non valoare umană era întărit de relaţiile pe care le-am avut cu colegii de la grădiniţă până în clasa a zecea când viaţa mea a căpătat un alt sens. Abia, abia stabileam o relaţie de prietenie cu una cel mult două colege, pentru restul lumii ca şi cum nu existam. Nu aveam curajul să deschid gura, nici în faţa educatoarei, învăţătoarei, profesorilor sau colegilor.
Gimnaziul nu a făcut decât să-mi întărească aceste idei, datorită problemelor cu matematica, în care absolut toţi din jurul meu nu credeau că eu chiar munceam enorm la obiectul acesta: părinţii, proful de mate, toţi profesorii de la clasă, colegii, NIMENI nu mi-a acordat încredere, NIMENI. Mă simţeam un om de nimic, de nimic!
În toti aceşti ani mama mi-a repetat mereu că dacă nu era ea, rămâneam la acea şcoală de cartier ...
Deşi în liceu ajunsesem să am note foarte bune, pentru că eram la filologie, deşi la facultate am avut iarăşi multe succese, atunci când tata îi spunea mamei cu bucurie de rezultatele mele, pentru că ea habar nu avea ce se întâmplă cu mine, atât auzeam din camera mea „dacă nu eram eu...”, şi astfel în adâncul meu şi atunci şi azi, ori de câte ori sunt apreciată, eu nu cred cu adevărat că aprecierea aia e a mea, eu am obţinut-o prin contribuţia mea. Îmi este atât de greu să primesc laude, pur şi simplu nu ştiu cum să le gestionez, cum să le accept deşi îmi gâdilă mândria. Neîmpăcarea cu propria viaţă cam aşa o văd: nu mă accept pe mine însămi, atunci când cineva îmi spune de exemplu că îmi stă bine îmbrăcată cu o bluză, nu accept complimentul din dorinţa de a mi se repeta complimentul, pentru că asta mă face să mă simt valoroasă. Apoi, am nevoie de confirmarea permanentă a iubirii din partea celor din jur: copiii de la grădi, şi toţi adulţii importanţi. Lipsa de confirmare mă aruncă exact acolo, în adâncul adâncului meu, în copilărie şi trăiesc acelaşi sentiment de lipsă de valoare. Nu ştiu dacă au fost situaţii în viaţă în care să simt înainte de un obstacol, de un examen, de un interviu, de o întâlnire cu cineva important că am încredere în mine, în capacităţile mele, în achiziţiile mele. Nu mă bazez deloc pe mine, iar când iese bine, nu cred că e şi datorită mie.
Astazi, 17 iulie, atât înţeleg eu din tema aceasta a neîmpăcării cu viaţa mea. Până la finalul sesiunii a şasea voi mai reflecta la asta şi voi aduce completările necesare. Doamne, arată-mi Tu unde nu sunt împăcată cu viaţa mea, pentru că dacă nu ştiu care e buba, nu pot să Ţi-o arăt şi să Te rog să vii să o vindeci !
Sărut mânuţa!
D. M. I.