Mă gândeam în ultimul timp să plec undeva pentru câteva zile, să mă refac pentru că s-a adunat atâta tensiune în capul meu și simțeam că explodez. Astăzi, mi-a revenit acest gând stând singură în camera mea, dar apoi m-am răzgândit; pentru ce să mă amăgesc pe mine însămi, n-o să se schimbe nimic, știam că încerc să fug iar de mine, nicio excursie nu avea să-mi redea liniștea interioară, așa că nu știu cum am început să mă „joc” și să-L rog pe Dumnezeu să mă însoțească într-o plimbare pentru că așa ceva n-am mai făcut, doar noi doi, nestingheriți de nimeni. Știam că n-o să mă refuze, că de aia este Dumnezeu, nu mi-am pus nici problema timpului din același motiv, și uite așa cu îndrăzneală, încredere, dar și cu un pic de timiditate am început să mergem. I-am spus că va fi o plimbare prin inima mea, prin viața mea, trecută și prezentă, iar El nu a zis nimic doar mă urma liniștit așteptând ca eu să vorbesc. Am început să-L bombardez cu întrebări, cu acuzări, cu plâns real pentru durerea ce-o simțeam amintindu-mi traseul vieții până la cel mai nesemnificativ detaliu, cu amenințări chiar, că dacă nu-mi va vindeca azi sufletul sunt în stare de orice tâmpenie. Mă înfuria tăcerea Lui, și glasul tulburător al gândurilor mele fără răsunet. La un moment dat am vrut să ies din „joc”, credeam că sunt singură, că vorbesc cu pereții. Deznădăjduită, am mai îndrăznit să-L întreb ce să fac cu atâta suferință, de ce n-o vindecă El. Atunci El s-a apropiat de mine ușor și mi-a răspuns: pentru că nu Mă lași, nu pot face nimic fără voia ta. Cum nu Te las?, am răspuns șocată. Atunci El mi-a repetat răspunsul și a adăugat că virtuțiile se dobândesc prin suferință. Mi-a mai arătat binele din toate suferințele pe care nu le înțelegeam eu. Am deschis larg ochii și am văzut că într-adevăr m-a învățat multe virtuți, dar eu nu le primeam. Imperfecțiunea trupului îmi dă SMERENIE, activitatea actuală, RĂBDARE, și cel mai important, răutatea celor din jur, DRAGOSTE care este egală cu IERTAREA. Acum simt că nu mă mai doare nimic, lacrimile de durere s-au risipit, au rămas doar cele de recunoștință, mă simt învăluită de El într-un fel cum nu pot spune. Citisem despre folosul suferinței de sute de ori, mă săturasem de făcut Seminarul iertării, chiar mi se părea inutil și impracticabil, mă descurajasem de „n” ori, ca să înțeleg și să simt în cele din urmă că iubirea e de fapt iertarea. Nu știu dacă e o stare temporară, dar îi strâng în brațe pe toți cei ce mă disprețuiesc, abia aștept să o văd mâine pe cea care m-a supărat azi, aș vrea să urlu în gura mare cât de fericită sunt. Asta vrea El de la noi, să iubim, nu-i așa? În clipa asta nu mai simt nicio teamă, nu-mi pasă de clipa următoare, acum știu că iubesc. După această plimbare mă simt atât de odihnită, nici nu știu cât a durat, 2-3 ore. Doamne, Maică, cât de mult a durat să pricep această conlucrare, această abandonare conștientă în mâinile Lui!
Acum înțeleg că, de fapt, creșterea duhovnicească este această dăruire continuă a iertării, a dragostei pentru cel rănit de lângă mine și e cel mai odihnitor lucru.
Știu că sunt multe altele de aflat, abia aștept să mi Le descopere Domnul. Tare aș vrea să păstrez mereu această pace.
Mulțumesc Doamne pentru dragostea Ta!
Mulțumesc măicuță Siluana pentru răbdare, rugăciuni și dragostea pe care mi-o arăți. Domnul să vă binecuvânteze!
Dacă credeți că ajută cuiva publicați mesajul, am vrut să vă împărtășesc acest moment uluitor trăit astăzi.
Cu dragoste,
Ionela