Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu:

Viaţa Dumneavoastră
Este a doua oară când scriu răspunsul, și mi se pare uimitor că trăiesc aceleași sentimente, sentimente de care de altfel nu sunt conștientă în mod normal, și nici nu pot să spun că am fost altădată conștientă de ele. Mă urăsc. Pur și simplu mă urăsc. Nu știu de ce, dar simt atât de clar sentimentul acesta. Mă fac incompetentă, incapabilă, proastă și mă urăsc, îmi vine să mă bat, mă detest. Și nu e vorba de sentimentul creștinesc de recunoaștere a stării păcătoase și de pocăință, nu au nimic în comun.
Cred că într-un fel am preluat ce mi se părea că simte mama pentru mine. Mi se părea că mama trebuie să mă urască devreme ce tata ținea tot timpul cu mine, devreme ce împietrirea ei asta îmi arăta. Dar știu cum e împietrirea ei, pentru că o am și eu. Și știu că nu e ceva din care poți să ieși singur. Știu că atunci rănești și simți satisfacție, o satisfacție care cere mai mult.
În schimb nu sunt sigură că de aici vine sentimentul de care am vorbit mai sus. Sunt propriul meu călău. Mai mult, mi-am dat seama că aceste două roluri, ale călăului și ale victimei sunt cele pe care le joc eu în viața mea socială. Pe de o parte sunt foarte aspră, riguroasă și rea, iar pe de altă parte foarte sensibila când cineva mă rănește. Așa sunt și cu mine.
Aș vrea totuși să adaug că m-am schimbat mult de când am început seminarul. Sunt foarte multe aspecte pe care m-a făcut să le realizez, pe care singură niciodată nu aș fi putut. Și în același timp Dumnezeu m-a și curățit. Dar probabil mizeria e încă groasă.

Părinţii
Eu am fost tot timpul mândră că nu urăsc, că nu am urât pe nimeni. Iată totuși că nu e chiar așa. În adâncul meu am urât-o pe mama... pentru împietrire. Ea este un om practic, dar totuși știe foarte bine ce e suferința. Și totuși împietrirea asta... mi-a făcut mult rău. Și m-a transformat și pe mine în călău. Da, am urât-o pe mama. Ma feresc să spun că o urăsc. Poate o urăsc pentru că totuși îi simt sugrumarea, ura. Am fost convinsă cumva semi-conștient toată copilăria mea că mama mă urăște. Ce cuvinte dure spun. Nu cred că aș fi avut curajul altădată să rostesc așa ceva. Să mă feresc de mama, îmi spune gândul. Să nu știe ea prea mult ce gândesc eu, pentru că nu o să fie bine, să nu îi arăt ei sufletul meu. Să fiu foarte atentă. Ce fericită am fost când am scăpat din închisoarea asta. Închisoare a fost pentru mine. Când m-am cununat cu soțul meu, am simțit că am ieșit, că atârnarea mea de ei s-a schimbat. A fost un sentiment destul de puternic cât să îl conștientizez. Și am ieșit din închisoare.
În seara înainte de nuntă, înainte să ne culcăm, mi-a zis să mă îmbrac cum trebuia a doua zi, adică în mireasă. Ca să îmi arate cât de nepotrivită, chiar urâtă este rochia și cât nu arăt eu deloc așa cum ar trebui, că ar fi trebuit să merg cu ea să îmi cumpăr rochie. Cam asta e împietrirea despre care vorbesc. Poate avea dreptate, și nu am făcut cea mai bună alegere, dar de ce a trebuit să înfigă pumnalul în mine, fără să îi pese dacă mă doare și cum o să mă facă să mă simt.
Țin minte un examen foarte greu de engleză, pentru o certificare europeană, pe care l-am dat în liceu. Exact înainte să intrăm la proba orală în sală, profesorul, un britanic pe care îl apreciez enorm, ne-a spus cu o naturalețe și o convingere care ne-a făcut să îl credem, că noi suntem mult mai buni decât ne cere proba aceea și că nu avem de ce să ne facem nicio grijă. Impactul psihic a fost enorm. Eram ferm convinsă că are dreptate și am fost eu însămi uimită de cât de bine am vorbit. Nu emoțiile purtau meritul pentru deschiderea mea subită, pentru că am mai trecut prin astfel de examene și nu a fost deloc la fel.
Ce aș schimba la nunta mea? Îmi detest rochia, nu suport să o văd. Încă mă uit după rochii de mireasă. Cel puțin nu am făcut o cădere ca a doua zi să nu mai fiu în stare de nimic. M-a ținut Dumnezeu, pentru că a doua zi am ieșit de la închisoare. Aveam și antrenament. Mama încă mă vede a ei și eu mai cad în capcană din când în când. Ce mare minune mi-a făcut Dumnezeu că m-a scos.
Ar trebui să adaug că îi urăsc pe toți, mai ales pe cei care sunt cumva mai buni ca mine la ceva, la orice. M-am tras în mine și mi-am găsit în asta un fel de a mă face iubită și apreciată de oameni. Nu suport ca altul să fie mai apreciat decât mine. Mă bucur de răul altuia, de orice fel ar fi el. Până îmi cenzurează mintea sentimentele, eu mă bucur sadic. Ăsta e adevărul despre mine.

Scrieţi (într-un un mic eseu) în ce relaţie sunteţi acum cu Dumnezeu.
Dumnezeu m-a scos de unde eram, m-a spălat și mi-a dat să mănânc. Însuși trupul Său a fost și îmi este hrană fără de care aș muri din nou. El este ajutorul meu, prietenul meu, părintele meu, mama mea, mama adevărată, suflarea mea și crezul după care să trăiesc.
Eu sunt o lepădătură care mă vând poleită cu aur. Nu e nimeni mai evlavios ca mine, mai sensibil la adevărurile bisericești, mai deștept, mai frumos, mai grăbit să împlinească o chestiune de recomandare a bisericii dar care uită iubirea de aproapele. Joc teatru pentru ceilalți dar și pentru mine însămi. Permanent încerc să mă conving cât de adevărată sunt eu, sinceră, bună, milostivă. Teatru... mâncarea pe care mi-o servesc eu, în două cu otravă și mizerie.
Eu, în spatele fațadei, sunt un om slab, sunt un om mic. Țin la mare valoare principiile, pe care le impun altora și după care îi măsor, dar eu sunt un om mic. Un om lipsit de curaj, lipsit de principii, dacă principiile costă ceva. Sunt un om mic, meschin și rău. Și sunt un om slab... psihic slab, neputincios, care are nevoie tot timpul să se țină de cineva, și Dumnezeu se lasă tras de mine. El e prietenul meu, și Lui îi spun tot. El nu mă respinge, și El mă simte, mă înconjoară cu dragostea de care am nevoie ca de aer, ca pământul crăpat de apa.
BR