Maică, acu-i acu... am făcut eu celelalte sesiuni nițel în grabă, și poate destul de superficial dar la sesiunea a șaptea nu mai merge așa. Ies lucruri la iveală din mine la care nici nu mă aștept. Am început să merg și la terapie și parcă îmi vine mai ușor să mă deschid.
Așadar, în ceea ce privește sesiunea aceasta, treaba cu a treia temă s-a desfășurat în felul următor:

Ziua întâi: “Doamne, nu știu când ai promis Tu sau dacă ai promis să transformi durerea şi întristarea din ele în bucurie, și nici nu prea pricep cum vine asta. Scuze, dar știi că-mi vine greu să-Ți ofer inima mea. O să încerc totuși.”

Ziua a doua: “ Doamne, parcă încep să înțeleg ceva-ceva... bine, fie!“

Ziua a treia: “ Doamne îți dau Ție toată durerea, rușinea, frica, teroarea, angoasa, toate lacrimile mele, toată dorința de a-mi face rău și de a face rău, invidia pe fericirea altora, stările depresive și de anxietate împreună cu tot ce e rău și patologic în mine. Fă ce știi cu ele. Nu le mai vreau.”

Mi-am adus aminte de momentele în care m-am simțit ca la o răscruce: simt o pornire de a face rău și altora, de a face alți copii să sufere pentru că și eu am suferit și o alta care-mi spune: “Nimeni nu trebuie să mai treacă prin ce-am trecut eu. O să fac tot ce pot să vin în ajutorul altora.”. Mi-am zis că o voi alege pe a doua. Nu cred că am ajutat pe nimeni în sensul ăsta până acum, măcar de m-aș ajuta pe mine, dar cred că Dumnezeu a apreciat totuși intenția. Acum am realizat că am fost la un pas de a deveni abuzator. Slavă Domnului că am scăpat și sper că acest pericol să nu mai apară de acum înainte.

Revenind la alte “descoperiri”, intuiam în ultima vreme că mă tem să mă atașez de oameni și se pare că e reală treaba asta. Am conștientizat la terapie lucrul acesta și cred că e o chestiune importantă. Cum pot să construiesc relații sănătoase cu oamenii din jurul meu, sau să-mi întemeiez o familie dacă am astfel de temeri?
Mă bucur că regăsesc în anexe fragmente din scrierile părintelui Simeon K, și eu citesc în această perioadă “Sufletul meu, temnița mea”, și mai demult am citit “Te cunoști pe tine însuți.” O să încep și “Taina suferinței” după sesiune și dacă aveți vreo recomandare de carte pentru mine vă rog să o faceți, îmi place foarte mult lectura.
Așa că referitor la tema a doua:
Am rămas puțin în dubii după ce am citit prima oară anexa, îmi dădea impresia că vorbește despre suferință ca despre un ”rău necesar”, și îmi amintesc că mi-a zis părintele duhovnic la un moment dat, nu mai știu cu ce ocazie, că în creștinism nu se acceptă ceea ce se numește ”rău necesar”. Apoi mi-am dat seama că e vorba în fragmentele respective mai degrabă despre necesitatea de a transforma o suferință într-un atu, într-o lecție. Ceva de genul cum spune părintele Steinhardt că ar trebui să fim capabili să spunem la sfârșitul vieții noastre: “Doamne, uite ce am făcut eu cu ce au făcut ei din mine” și nu “Doamne, uite ce au făcut din mine.”
Am crezut mereu, sau mai bine zis de pe la 16-17 ani că suferința maturizează și te face să crești. Acum gândesc cam tot așa numai că înțeleg că doar pusă înaintea lui Hristos suferința se poate transforma în motor cu reacție în drumul spre mântuire.

Apoi, mi-a plăcut foarte mult acest pasaj: “Ia seama și la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit și nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.” Am făcut și eu greșeala asta până acum, și mi se întâmplă adesea să mă supăr că păcătuiesc pentru că îmi stric imaginea bună despre mine. Am să fiu mai atentă la treaba asta.
Despre tâlharul de pe cruce ce să zic, mereu mi-a fost simpatic la fel ca toți sfinții ăștia mai neconvenționali, la care nu s-ar fi așteptat nimeni să ajungă sfinți: Sfântul Mucenic Bonifatie, Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Moise Arapul etc. Mă încurajează în sensul că observ că lui Dumnezeu nu-I place să procusteze calea spre mântuire și Îi e drag și de oamenii care au avut vieți mai zbuciumate. Înseamnă că, cine știe, o fi loc și pentru mine poate în Rai.
Cât despre istoria cu Sfântul Apostol Petru și lepădarea de Hristos... ce pot să spun e că îl înțeleg pe săracul Sfântul Petru deoarece și eu m-am lepădat și am zis: „Dacă Tu, Dumnezeu, ai permis să mi se întâmple toate lucrurile astea rele și pe deasupra mai vrei și să mărturisesc un păcat care m-a torturat toată viața și pe care am început a-l face din pricina altcuiva, pentru că nu mi-ai purtat Tu de grijă, atunci eu n-am nevoie de Tine!”. Maică, eu nu știu ce s-a întâmplat atunci că parcă am suspinat și a ieșit ceva din mine. Mai târziu când am luat contact real cu Biserica m-am gândit că poate plecase Harul și de aia am simțit așa. Nu știu ce să zic despre asta. Cert e că de-abia atunci a început aventura vieții mele. Și am început să cred cu tărie, aveam prieteni atei care tot îi dădeau cu „Nu există Dumnezeu” și stând așa cu ei la masă prin cine știe ce bar din campus, discutând treburi din astea, începeam să mă gândesc „Ba există, frate, și nimic din ce ai spune tu nu mă poate face să cred altceva, pentru că eu am trecut și prin dragoste și prin ură și prin tot cu El.”, mai apoi am început să mai trec pe la biserică, să mai aprind o lumânare până ce, în final, m-am întors plângând să mă împac cu Domnul. A durut, dar a meritat. Însă nu s-a terminat, abia atunci a fost primul pas spre vindecare din mulțimea de pași pe care-i voi face până la sfârșitul vieții poate.
Maică, am fost bolnavă, foarte bolnavă, dar Dumnezeu mi-a dat o șansă. Nu vreau s-o irosesc. Vreau să-I răspund dragostei pe care mi-a arătat-o și mi-o arată zi de zi. Probabil că singura cale de a-mi arăta recunoștința e să mă lupt să mă mântuiesc. Cât s-o putea din partea mea, restul mila lui Dumnezeu.

Gânduri răzlețe din timpul sesiunii a șaptea:

-Mi-am adus aminte de momentul când mama mi-a mărturisit că bunica, mama ei, nu a îmbrățișat-o niciodată (și nu-și arăta afecțiunea în general), m-am întristat cumplit pe moment pentru ea. Nu știu de ce tot îmi vine în minte episodul ăsta, și până la urmă mi-am zis : „Doamne, îmbrățișează-o Tu pe mama, că mama ei nu a făcut-o niciodată și are nevoie.”
-O altă amintire care mi-a revenit în memorie, și de fapt este un subiect întreg, o reprezintă raportul meu față de sexul opus. Lucrurile sunt foarte interesante în domeniul ăsta. Eu de felul meu sunt cam băiețoasă pentru că am crescut cu verii mei și, în afară de asta, fiind unicul copil mi s-a zis clar: Tu ții loc și de fiică și de fiu. Enfin, bine am zis, dar nu prea mi-a convenit niciodată chestia asta. Apoi eu am fost tipul veșnic îndrăgostită, dar așa... platonic. Și prin liceu m-am enervat că toată lumea avea pereche și am început să ies cu un tip, doar așa să mă aflu în treabă. Maică, proastă idee, ce să zic. A ieșit cam aiurea, vreo doi ani l-am urât pe nefericit pentru că, ei bine, și el ieșea cu mine doar ca să se afle în treabă, nu existau sentimente în adevăratul sens al cuvântului între noi. Și ca toți băieții din preajma majoratului căuta avantajele trupești într-o relație cu o fată. Și pentru că nu-l prea ducea capul (era fotbalist printre altele) la un moment dat îmi zice (ca să îmi arate ce „mult” mă prețuiește): „Știi, deocamdată n-am pretenții de la tine, că ne cunoaștem de puțin timp, dar să nu te superi dacă o să caut anumite fete pentru anumite nevoi.”
Mi-am pus problema dacă e tâmpit sau ba de-mi zice chestiile astea, mă iertați pentru exprimare, și totuși am continuat să ies cu el o vreme. La un moment dat a dat iar cu bâta în baltă, ajungându-i mâinile pe sub bluza mea, iar eu i-am făcut un scandal monstru, a trecut cât a trecut și iar am mai ieșit cu el o vreme. La un moment dat am zis gata și i-am dat flit. Căzusem într-o melancolie groaznică înainte de asta, nu mai știam ce e cu mine și îmi pierdusem respectul față de propria persoană, mă apropiam de o depresie cred, pentru că plângeam foarte mult, deja nu mai reușeam să ascund lacrimile. Ai mei erau îngrijorați, mă tot întrebau dacă am făcut vreo prostie cu individul cu pricina și de asta sunt așa, se gândeau să mă trimită la psiholog. Și eu mă gândeam dacă să mă duc la psiholog. Dar lucrurile erau mai complicate de atât. Și, într-o seară, eram pe punctul de adormi când m-am ridicat brusc pe marginea patului, parcă îmi turnase cineva o găleată cu apă rece în cap și mă gândeam „Tu vezi în ce hal ești, cât de jos ai ajuns.” Mă tortura lipsa de respect pe care mi-o arătase tipul ăsta, dar era doar vârful iceberg-ului. În fine, au continuat bocelile, mă întoarcem de la școală, mă așezam pe podea și boceam. Mă uram și mă simțeam murdară mai ales pentru anii întregi în care îmi bătusem joc de mine prin păcatul malahiei. Și cel mai tare mă scotea din sărite faptul că eram doar un copil când a început totul, și nici măcar nu mai știam cum începuse. Uram faptul că n-am avut de ales, într-un fel, că m-a copleșit. Mi-aș fi dorit o copilărie normală mai mult ca orice. Atunci am avut și primul impuls către Dumnezeu. Am hotărât să-mi schimb complet viața, am renunțat la practica respectivă, care s-a mai repetat abia după câțiva ani, și... am început să mă rog.
Eu în familie fusesem educată să spun un Tatăl nostru seara și cam atât. Și, slavă Domnului, am redescoperit o cărticică de rugăciuni primită ca premiu sau cadou, ceva de genul ăsta, de la un profesor de religie din generală. Profesorul ăsta, maică, era cel mai pricăjit, slăbănog, nebăgat în seamă, cu niște ochelari uriași, copiii aruncau cu avioane în el și era o hărmălaie îngrozitoare la ora lui... dar omul ăsta m-a salvat...
Am început să fac rugăciuni de dimineață, seară... am descoperit Psalmul 50 care mi se părea extraordinar de potrivit pentru mine și cel mai important, cartea nu era foarte mare și singura rugăciune mai importantă în afară de cele amintite deja era Paraclisul Maicii Domnului. Și am început să citesc și la un moment dat îl citeam chiar zilnic, nu știam eu atunci de pravilă, de canon, binecuvântare etc. Apoi prin bibliotecă am descoperit o carte cumpărată în urmă cu ceva timp de bunica mea, „Pelerinul rus”, și am citit-o pe nerăsuflate. Apoi am început să rostesc în gând Tatăl nostru când mergeam pe stradă sau așa de aiurea. Și, normal, am vrut să mă și spovedesc. Doar că n-am putut... m-am frământat teribil. Mi se părea ca niciun preot nu merită pedeapsa asta să audă săracul ce blestemății am făcut eu și ce monstru eram. În plus, locuind într-un oraș mic mi se părea jenant să spun astfel de lucruri și după aia să mă întâlnesc cu părintele la alimentară. Am încercat în două rânduri, la doi duhovnici diferiți, mi-am dorit să o pot face dar n-am reușit, mi-au dat lacrimile și am sfârșit prin a spune banalități de genul: am mai copiat, am mai mințit, chestii de-astea. Unul din părinti a intuit oarecum că am ceva pe suflet, dar n-a fost să fie. Așa că m-am lăsat păgubașă și am zis „Doamne, Tu vezi că vreau dar nu pot. Scoate-mi Tu în cale omul căruia să-i pot spune păcatele mele. Și am privit mereu cu speranța că voi merge la facultate și aici vor sta altfel lucrurile.
După o vreme am început să mă liniștesc puțin, m-am refugiat în muzică și în literatură, în prieteni și în studiu și am renunțat ușor, ușor la rugăciune și, deși începusem să mai trec din când în când duminica pe la biserică, cu timpul m-am rupt de tot. Am trecut în clasa a XI-a, am rămas fără profesor de religie în liceu și asta a fost. Mi-am găsit alte preocupări pe la școală, eram mereu ocupată, îmi setasem ca obiectiv admiterea la facultatea unde studiez acum și lucram încontinuu, făceam exerciții la mate în pauză, eram în trupa de teatru, scriam la ziarul școlii, citeam mult și începusem din ce în ce mai mult să spun că toată chestia cu biserica a fost o etapă și gata.
A trecut timpul, prieten nu mi-am mai făcut, deși mai aveam câte o pasiune trecătoare pentru unul, pentru altul. Mi-am schimbat anturajul și am început ușor, ușor să alunec în hedonism. S-a terminat bacalaureatul și admiterea, toate erau permise: concertele rock, seri târzii cu prietenii în oraș, apoi au venit petrecerile studențești, ieșitul la o bere cu colegii de facultate ș.a.m.d, ș.a.m.d.
...
Buuun.
Apoi prin anul II de facultate după mai multe încercări nereușite, am trăit vreo trei luni de întrebări existențiale, ce-i cu mine, încotro, între timp revenisem și la acea practică „neortodoxă”din nu știu ce motive obscure: gen lehamite de băieți ș.a.m.d. Am cochetat puțin și cu ideea de atracție față de femei, mai mult ca o demonstrație de je m'en fiche, un moft, dar totul rămas la nivel mental.
Și, la capătul celor trei luni, iată-mă în plină pre-sesiune (cea mai aglomerată perioadă a anului când în mod normal nu-mi pasă de nimic decât să-mi termin proiectele) că nu mă pot gândi la altceva decât la faptul că vreau să fac pace cu Domnul și că vreau să mă spovedesc să șterg totul cu buretele și pornesc o viață nouă. Am mers în câteva rânduri pe la diferite biserici din oraș, dar nimeream la ore și în zile când nu era niciun preot pe acolo și în final mi-a venit un gând să merg într-un loc de care doar auzisem întâmplător, nici nu știam prea bine unde e, l-am găsit și greu și într-un final am ajuns: iar nici un preot prezent (era într-o luni pe la ora 11) și mi-am zis (din nou, iertați exprimarea, dar cam așa gândeam și vorbeam la vremea respectivă): „ Ei, fir-ar să fie, eu străbat tot orașul de nebună, mă rătăcesc, mă întorc, urc ditamai dealul și nimic. Nu plec de aici până nu mă spovedesc! N-am bătut drumul degeaba.” Am așteptat singură în biserică vreo oră și ceva, am bocit, m-am rugat (din nou Paraclisul), am mai bocit puțin și până la urmă a apărut și un părinte, și voila, am făcut pasul cel mare. Am crezut că o să mor acolo, că o să mă înghită pământul, dar am intrat pe poarta mânăstirii fiară și am ieșit om. Când am ajuns acasă și m-am uitat în oglindă nu m-am recunoscut. Îmi plăcea ce vedeam.
După asta a început aventura: aruncă blugii tăiați, cumpăra-ți fuste, învață să mergi în fuste, canon, mers la biserică duminică de duminică, șterge un calculator întreg de muzică punk, rock, jazz etc. Și schimb-o pe psaltică (când am pus prima oară să cânte o astfel de melodie, am așteptat vreo câteva secunde cu ochii întredeschiși să văd dacă nu-mi explodează calculatorul, boxele sau ceva de genul ăsta că și săracul calculator era obișnuit numai cu Guns'N'Roses, a fost tare amuzant, mi se părea asa ciudat să ascult muzică bisericească). Maică, am cărat afară din casă sacoșe întregi de cărți, haine, bijuterii sau orice alte obiecte care mi se păreau că „miros” efectiv a păcat. Mi s-a schimbat viața la 180 de grade și a fost teribil de palpitant, mi-a plăcut la nebunie. Nu-mi venea să cred că mă duceam la examene și în timp ce rezolvam subiectele fredonam în minte tropare sau altele de genul ăsta.
Familia mea a crezut că am luat-o puțin razna dar între timp s-au obișnuit. De exemplu, într-o duminică după-amiaza mă îmbrac să mă duc la Vecernie și bunica (aici locuiesc cu bunica mea) întrebându-mă unde mă duc, îi zic că la biserică, la care ea îmi răspunde: ”Ei, acuma dacă ai și tu întâlnire cu un băiat poți să-mi spui, nu-i nevoie să vii cu scuze de astea, că mergi la biserică.” Și mie îmi venea a râde, pentru că într-adevăr era ceva incredibil pentru mine să merg duminică seara la Vecernie, parcă nici eu nu credeam ce ziceam.
A fost frumos, ce să mai... a fost așa ca o tornadă. Au fost și multe ispite desigur, la un moment dat chiar mă gândeam că e mare minune că am ajuns să mă spovedesc prima oară, dar și mai mare minune că am mai fost și a doua și-a treia și așa mai departe. Și dacă mi-ar fi spus cineva de exemplu în decembrie 2008 cum o să arate un tablou al vieții mele în ianuarie 2009 i-aș fi zis să se ducă să se caute, că nu e întreg la minte: cum să mă fac eu bisericoasă ca doar n-am înnebunit. Ei, poftim că am înnebunit și ce bine îmi pare!
Văd că am prins poftă de scris...
Vă mulțumesc și să vă răsplătească Dumnezeu pentru ajutorul oferit.
Ci