Se răzbunau pe mine? Singurul lor copil? De ce?

Nu știu dacă se va termina vreodată cu „scosul” borhotului, durerii, furiei, scârbei, rușinii etc. Etc. Ajung la furie și dau din nou cu pumnii în pernă și pentru că nu am forță fizică pe câtă furie, urlu din nou în perne… și urlu cu pauze de odihnă absentă, și urlu până la lacrimi și mă întreb: de unde, Doamne, atâta furie în mine? Când am „înghițit-o”? …Când am învățat să fac asta? Când eram de-o șchioapă și mama mă bătea frecvent (și nu îmi amintesc NICIUN MOTIV pentru care o făcea) și, pe când țâncul începea să plângă (NORMAL!!!) mă bătea… ca să tac!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Și cum mă bătea ca să tac? Îmi astupa gura cu mâinile (sau și cu perna?) urlându-mi printre dinți „taci fă, din gură! Taaaaaaaaaaaaaaaaaci!”...

Până pe la 10 ani m-a bătut doar mama. De pe la 13 ani a început și tata, ca treptat să fie bătaia mea doar „sarcina lui”.
„Târfă ordinară!” pe când nu știam cum se fac copiii (am aflat de la o colegă pe la 17 ani…)
„Te omor, fă!”
„Te leg cu lanțul de piciorul patului!”
„Te omor! Te omor cu mâna mea!”
„Nenorocito!”
„Mă faci de rușine, fă, nenorocito!… Cu ce? Poate vă spun ei, părinții mei!
„Să pleci din casa mea!” – asta a fost mama, pe când aveam vreo 10 ani, am venit de la școală și i-am mărturisit că după ore ne-am jucat câțiva colegi… de-a trasul scaunelor prin clasă, iar la clasa de sub noi era lecție deschisă. A venit o învățătoare și ne-a certat… probabil am vrut să afle mai întâi de la mine. Bătaia ei a culminat cu… „datul afară din casă”. M-am speriat așa de tare… am plâns nu că m-a bătut, ci de frică că mă va da în stradă și unde să mă duc eu? M-am umilit pentru prima oară în viața mea! La 10 ani! În fața mamei! M-am târât la propriu pe jos agățându-mă de picioarele ei și urlând „Iartă-mă, mamă, că nu mai fac!” (Ce? Nu mă mai joc?), „Nu mă da în stradă, te rog eu frumos, mămicuța mea!”...
M-a lăsat așa! M-am uitat în jur ce să iau cu mine și în ce sacoșă să le pun. Nu puteam să văd decât… balerina de lut! Era singurul lucru care îmi venea în cap să-l iau cu mine! Am văzut în timp că mama nu mai vine să mă gonească și m-am făcut mică sub masa din sufragerie… sperând că va uita! Și am pus mâna pe ghiozdan și m-am apucat să scriu temele frenetic și în avans… nici nu ajunsesem la acele lecții. (Atunci oare mi-am spus că dacă o să fiu deșteaptă rău va fi în regulă?) Când a venit tata seara acasă… speram ca el să mă apere și să nu mă lase în stradă.
………………

Dragi adulți! Nebuni și scelerați! Copilul ăla nu a înțeles nimic când vă vedea cum vă șușoteați, zâmbeați… Mama se lăuda despre cum „m-a educat ea în ziua aia” și ce ascultătoare și silitoare am devenit… făcându-mi temele în avans (mai întâi sub masa din sufragerie)… Nu mi-au spus niciodată că nu mă vor alunga de acasă… Și dacă acum mă uit bine în urmă, frica aceea că voi fi alungată din casă a fost cu mine mereu. Una din „micile” mele terori cu care am trăit a fost asta!
Umilința cu târâtul pe jos. Atât de cinic! Poate nu chiar aceleași gesturi, însă aceeași disperare, umilire și speranța că dacă sunt cuminte, deșteaptă, poate uită și ceva minunat se întâmplă și trece… aceleași sentimente și reacții similare le-am avut în două, trei relații ale mele în care mă implicasem mai mult să-i spunem, iar ei mă anunțau într-o formă sau alta că „s-a terminat”.

Maică, știți ce m-a îngrozit? Știți… am o pisică birmanesă de vreo nouă ani. De când mi-au adus-o are ea o chestie cu mieunatul, când o apucă miaună într-una cu aceeași tonalitate, sună a disperare. Acum mai rar, dar înainte, ani de zile, când „mă lăsau nervii” urlam la ea printre dinți: „Taci din gură! Taaaaaaci!”. Și… uneori (nu-mi vine să cred!) o prindeam cu mâna de botic când urlam la ea să tacă. Îmi amintesc cum frica cea mare nu mai era de bătaie, era de faptul că mă sufocam. O rugam, sau de fapt încercam să-i spun „bate-mă, dar nu mă mai sufoca!”. Nu prea apucam să bâjbâi din gură cuvinte inteligibile și oricum… cine m-ar fi auzit? Reușeam să spun: „Aer! Aer!”. Nu mă auzea!!!!!!! Asta o făcea când ne-am mutat la bunici ca să nu mai audă ei, presupun, când mă bate… și atunci... e logic să îmi spun: ce bine că nu am avut până acum copii!
„Să nu te prind că-i spui lu’ măta-mare!”
Cum poți să fii atât de inconștient în purtarea ta cu un copil???? Cum poți să îi strigi asemenea grozavii și… până azi, aproape nici nu am realizat cât de multe ori m-a bătut mama… nici nu mai țin minte toate dățile.
Doamne, Dumnezeul meu!

Poate astea erau de spus la sesiunea a doua. Am bălmăjit eu ceva și acolo dar… Am găsit o scrisoare pe care i-o scriam cuiva în vremea liceului și nu am mai trimis-o. M-a surprins când îi spuneam că mă cert cu ai mei, și cum, uite, chiar acum îmi strigă „vorbe grele”. Demult, de foarte demult, toate cuvintele acelea le unisem în acest „vorbe grele” și nu le lăsam să viețuiască prea mult în mintea mea. Le ascundeam în cufărul de… „vorbe grele”. Nu puteam gândi ce spun părinții mei!!!!!!!! Azi am reușit să le numesc pe cele mai… „populare” dintre aceste vorbe grele (zâmbesc a râde isteric) și cele mai uzitate.

Războiul meu conștient a fost cu tata. La 20 de ani… Oare câți copii-oameni mari știu (…așa-i, Doamne, că sunt mulți?) cum ustura cablul pielea? Pe lângă pumni, picioare… a înșfăcat fierbătorul electric. Am evaluat rapid situația și am înțeles că nu am cum să fug și că voi lua bătaie. PE NEDREPT! Sau poate nu: el îmi spusese să nu mai plec la antrenament, eu am ripostat și i-am cerut explicații că de ce? De acel antrenament depindea până la urmă intrarea mea la facultate!!! NORMAL că nu înțelegeam de ce! Și… m-am dus! M-a bătut pentru neascultare? Mi-am zis din prima că am să îl înfrunt cum pot. Cum puteam? Să nu plâng! Fierul fierbătorului… făcea să îmi sară sângele și să îmi plesnească pielea cu o durere… „mută”. Însă cablul! Cablul ustura așa de tare încât am înțeles cumva că dacă nu urlu și plâng… voi face pe mine de usturime. Și cablul… aproape că nu a lăsat urme vizibile cum a lăsat partea de fier a fierbătorului electric.
Bătăile lui au fost mai recente. Probabil de asta pe el l-am ținut mai vinovat.

Maică, tot azi m-am mai prins de-un lucru: ei între ei nu se băteau! Se certau dar… nici măcar vorbe grele cum îmi spuneau mie nu își prea spuneau! Se răzbunau pe mine? Singurul lor copil? De ce?

N. N.