E mult de când nu am scris, nici măcar în jurnal nu am mai notat. Îmi face impresia că această consemnare e terapeutică, dar vine probabil vremea când nu mai ai nevoie să notezi... mă gândesc la faptul că această „notare” a faptelor, gândurilor, evenimentelor are sens pentru o discernere a lor, pentru a-ți da seama de anumite lucruri la un moment dat. E tot un fel de punere a lor pe tapet. Dacă ești gata să te arăți lui Doamne, atunci această notare e un fel de clarificare a propriilor trăiri pe care le așezi astfel, trecute cumva prin filtrul propriei observări. Eu însămi m-am detașat de ele ca să le pot scrie, deci le-am așezat cumva și în fața mea, nu doar a lui Doamne.
În momentul în care fac acest exercițiu, de a așeza „tot ce-mi vine” - gândurile, sentimentele, faptele, vorbele pe care le-aș spune (ori chiar le spun) - chiar atunci când se întâmplă în fața Lui, atunci, El devine martor, odată cu mine, la viața mea. Și atunci nu mai am nevoie să notez pentru că această notare nu mai e decât o cronică a unor întâmplări, dar sensul lor depășește ce aș putea cuprinde în scris.
Mi-am dat seama, pe de altă parte, că scrisul era o nevoie nu doar de exprimare, ci și de explicare a faptelor și întâmplărilor. Și iată că într-un fel nu mai am nevoie de această explicare pentru că am început să realizez faptul că o explicare, oricât de amplă și „la obiect” ar fi, nu ar putea acoperi niciodată întregul tablou al realității vieții și ființei mele, care doar de Dumnezeu poate fi „văzut” în ansamblu. Și nu doar că nu le pot vedea, dar nici măcar nu am nevoie să înțeleg „faptele” nici disparate, nici în conexiunile dintre ele. Probabil că e ca la această vârstă a copilăriei, la care întreabă copilul pe mama „dar de ce?” și la noi, la cei care începem cât de cât să mergem conștient pe Cale. „De ce se întâmplă așa?”, „De ce acum?”, „De ce mie?”, „Ce înseamnă chestia aceea?”, „Ce semnificație are gestul acesta?”. Începem să cunoaștem, la fel cum cunoaștem lumea asta fizică în care ne naștem. Dar de la un moment, întrebările își încetează frecvența. Nu în sensul că în sfârșit copilul „cunoaște totul”, ci că începe să prindă lucrurile în utilitatea și facerea lor, în „sensul” lor.
Imaginea spiralei! Punctul acela pe care l-am „văzut” odată, a căpătat o altă profunzime, rămânând în același timp „punct”.
Deci, eu sunt; pornind de la ce sunt – simt; pornind de la ce simt – făptuiesc. Făptuind, mă deschid iubirii, pentru ca, prin iubire, să pot comunica. Iar comunicarea mă duce spre înțelegere, care mă pregătește pentru un UAU- uimire! ce duce, inevitabil la descoperirea că acel „sunt” e mai profund decât știam prima dată și această lărgire a înțelegerii mă face să simt mai nuanțat și ca urmare mă deschide la o făptuire mai liberă iar făptuirea aceasta îmi descoperă mai multă iubire și deodată văd cum comunic mai clar și înțeleg și văd din nou mai mult și ajung din nou în fața uimirii și Uaaau!!! iată o altă deschidere a lui sunt... și așa, într-o continuă spirală mă face să cuprind mai mult și în același timp să realizez de fapt cât de puțin pot cuprinde eu, că, de fapt, pentru vedere, înțelegere, trebuie să renunț la ceea ce pot eu vedea, înțelege, cuprinde și să mă odihnesc în brațele lui Doamne, în înțelegerea Lui, în cuprinderea Lui, în sensul Lui și-mi dau seama că nici măcar nu am nevoie să înțeleg, să cuprind, ci pot doar să mă mir, conectată la El văzând cum lucrează prin mine, văzând cum El Însuși mi se descoperă, prin ceea ce mi se întâmplă, prin ceea ce vine, ca viață a mea.
Și atunci uimirea e în fața fiecărei clipe, pentru că acum știu că fiecare clipă e posibilitate de uimire pentru mine, cea care sunt.
Cr.