Draga mea Măicuţă,
M-am apucat de pasul 6 și încă am mai văzut lucruri pe care am dat vina. Dar nu numai că am dat vina, ci încă nu le-am acceptat şi "le mai port pică", acționând după ele.
Nu știu dacă urmare a lucrului de "ieșire din labirint", de când cu "revelația" aceea a perspectivei inverse de la seminar, din ce în ce mai des văd lucrurile în felul acesta, cu "pauzele" aferente, când sondez și găsesc un alt sens trecutului, care astfel parcă îmi lărgește în același timp "aria" de cuprindere și înțelegere. Ideea asta mi se conturează din ce în ce mai clar și mai profund în același timp. Adică parcă primește o consistență fizică, în inima mea.
Mi se pare extraordinar acest verset, esențial. Mi se oprește respirația la propriu atunci când mă gândesc la asta: "Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele." (Ef. 2, 10)
Toată istoria mea, tot ce “mi se cere” e deja “pregătit”. Eu trebuie să fiu acolo doar să le transpun în fapte, să le aduc la ființă, la ființare. Tot ce nu fac nu e o problemă a mea personală, cu Domnul eventual, ci e o problemă a întregii umanități, ce (nu) fac eu nu mă afectează doar pe mine, ci toată umanitatea. Știu, s-a spus asta de nenumărate ori, de multe ori am citit chiar eu, dar acum trăiesc asta ca pe o revelație. Eu cred că fac eu una și alta, că ce important e să fac o faptă bună, că e important să împlinesc poruncile. Dar împlinirea poruncilor e mai mult decât faptă bună, e chiar respectarea mersului firesc al lumii, așa cum a făcut-o Domnul.
“Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.” (In. 1) “Toate”, înseamnă chiar toate, adică și ce nu e făcut încă acum, în momentul acesta, dar va fi făcut, chiar dacă timpul la care e scris e trecutul. Păcatul și “neființa” e chiar asta, “nefacerea” lucrurilor Domnului, care dezechilibrează lumea.
Iar Isaia spune: "...Eu te-am chemat pe nume și un nume de cinste ți-am dat fără ca tu să Mă știi. Eu sunt Domnul și nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins fără ca tu să Mă cunoști". (Is. 45) Și nu e vorba aici de predestinare, ci de lucrare întru viziunea Domnului, de asumare liberă a realizării, materializării viziunii, rațiunii divine.
Această "ne-facere" a lucrurilor întru care suntem chemați să le facem, ne aruncă "afară", în afara lucrurilor zidite pentru noi, ca să umblăm întru ele. Suntem în afara lui Hristos, nu pentru că ne alungă El, ci că nu facem lucrurile întru care am fost chemați şi ne dăm singuri afară. Iar El ne tot aduce, ne tot cheamă, iar și iar și noi, dacă nu înțelegem și nu facem, iar ne îndepărtăm și amânăm momentul în care putem fi cu El.
Doamne, cât de cutremurător e. Cât de importanți suntem. Cât de mare e păcatul lui "ce sunt eu, eu nu valorez nimic!" Cât de nesimțitori Îl acuzăm pe Domnul că El nu ne îndeplinește dorințele, în timp ce noi nu ne împlinim chemarea, porunca, pe care, împlinind-o, ne-am face cei prin care toate se fac. Și pe care, făcându-le, nu suntem decât slugi netrebnice, care am făcut "cele ce trebuia să facem" pentru că erau "gătite mai înainte".
Acum îmi vine să recitesc tot ce am citit în ultima vreme, tot ce am întâlnit despre asta, că parcă înțeleg altfel, mai profund, mai complet, nu știu cum.
Sărut mâna și zile cu spor și bucurie, întru faptele Domnului.
Cr. cu drag