Dragă Maică,
nu-i prima oara când mă gândesc că Seminarul ăsta mă face el pe mine, mai degrabă, decât eu pe el. Adică eu îl citesc și recitesc de atâția ani, îmi amintesc și acum cum la prima citire aproape l-am devorat cu o mare foame, uimită și bucuroasă că am găsit ceva care să-mi răspundă la atâtea întrebări, sau să-mi pună în cuvinte trăiri pe care eu nu le puteam numi, sau să-mi aducă o incredibilă ușurare că lucruri de care mă poticneam erau altfel de cum le înțelegeam eu -greșit-și mă vedeam gata să le primesc acum cu bucurie. Și apoi au venit -în timp, înțelegeri ale inimii, dar spre deosebire de cele ale minții, care acoperă multe deodată, dar care mă și vede pe mine așa cum aș dori să fiu, cele ale inimii au fost pregătite de multă durere, durere care are mai multe ingrediente: singurătate, dez-iluzii, deznădejde, mânie, revoltă și neacceptare a celor ce le vedeam în mine, eforturi grozave de a mă autoiluziona în continuare, dar care acum văd că erau cauza unei oboseli imense - pe care atunci nu mi-o explicam. Și a unei mânii la fel de ne-explicat pe atunci, îndreptată asupra altora dar mai ales asupra mea, dar și asupra lui Dumnezeu, pe care-L „pedepseam” întorcându-I spatele, refuzându-I iubirea și pedepsindu-mă astfel și pe mine. Asta văd acum atât de clar, dar mi-a trebuit mult timp până să ajung aici. Și uite așa, recitind iar Seminarul, am avut deodată înțelegerea că am ajuns la Sesiunea 7? Nici n-are importanță - sau poate are, ca reper, dar am priceput că eu acum mă răfuiesc cu Dumnezeu! Sau mai bine spus, nu cu EL, ci cu un dumnezeu creat de mine, pe care, ca atare nici nu pot să-l iubesc, că seamănă prea mult cu mine, este chiar Ego-ul meu!
De când eu și soțul meu ne-am separat, am atacuri periodice de gânduri care mă aruncă în deznădejde și mânie - în iadul din mine, care mai are și alte „fațete”. Gândurile astea sunt: eu am datoria să rămân -adică să mă întorc - în căsnicia asta, indiferent cum a fost ea vreme de 14 ani, și indiferent ce și cum simt eu acum, asta ar fi voia lui Dumnezeu pentru mine, și dacă nu mă supun e ca și cum îmi lepăd crucea și... se leapădă și EL de mine. Când mă las în voia lor, aceste gânduri îmi provoacă o incredibilă MÂNIE și am ajuns să-I strig în față lui Dumnezeu - sau dumnezeului meu, că NU VREAU, și chiar gândul că EL ar putea să-mi schimbe inima, astfel încât eu să doresc să mă întorc la bărbatul ăsta - pe care niciodată nu l-am simțit Soț, îmi provoacă mânie.
Dar după răfuieli din astea crunte, în care chinul și durerea ajung la paroxism, ajung să înțeleg că asta e o mare și prostească pierdere de timp și energie, care mă împiedică să fiu prezentă în prezent - cu copiii mei sau cu oricine și orice îmi aduce clipa prezentă, și că Dumnezeu nu are o listă cu lucruri - cu datorii- pe care mi le cere să le îndeplinesc, și apoi,după ce le-a bifat pe toate o să mă mângâie pe cap și o să-mi spună – bravo, și dacă nu, o să mă pună la colț, ci EL vrea să fie cu mine în orice loc merg și orice alegere fac, și LUI ÎI e dor de mine, ca și eu să fiu cu El, și să nu-L mai las singur cât eu umblu hai-hui prin bălăriile mele, ci să umblu dacă chiar nu pot altfel, dar cu EL!!
Continui să citesc - să recitesc Sesiunea 7, că nici măcar n-am terminat. Am tot timpul un sentiment... de vinovăție că nu fac Seminarul așa cum scrie „la carte” - cu teme de casă, cu rugăciuni, cu tot ce se cere, ci trec prin el... așa, dezordonat și cu mare lenevie - sau poate așa mi se pare mie.
HRISTOS a Înviat ! Slavă Lui pentru toate!
Mai am un gând dătător de pace: ce dacă sunt un vas de ocară (după toate câte le văd în mine) - că mă și compar cu alții, dacă Hristos mă iubește, și eu o să ajung să primesc și să răspund Iubirii Lui, așa cum îmi doresc, ce contează ce vas sunt? - contează doar pentru Ego-ul meu,dar pentru Mine , nu!
Dragă Maică, îți sărut mâinile și-ți mulțumesc pentru rugăciuni și pentru dragoste,
CC